Tăcerea noastră n-are ecou

A devenit pământul un infern.

Iar truditorii lui,

tot mai morți,

chiar dacă sunt în viață.

Lumea-i parcă un trist ecou etern

învăluind pe toți

în fum și-n ceață.

De-atâtea ecouri surde

de rachete,

din lașitate sau din teamă,

nu ne mai strângem aproapele la piept,

nu ne mai sărutăm pe îndelete

și nu realizăm efectul înțelept:

sărutul scoate mai puțin zgomot

decât explozia unei ogive,

dar produce un ecou

ce durează mai mult

și dă

cu mult mai bine

în a existențelor arhive.

Și dimineața

ni-i mai obosită

în dezordinea

din lumea asta nouă,

urgisită;

Parcă se trezește

mai afectată

că i-am furat

un strop de rouă

de pe fruntea deja ridată.

Și ecoul zilelor noastre

-mai mult decât ne-am fi închipuit-

se va întoarce,

peste timp,

într-o bună zi, pălmuit.

Tot aspirăm

și așteptăm

la ziua de mâine;

Ce ne poate-aduce?

Ne sună-n cap ca un ecou,

promisiunile caduce.

Nici ecoul

nu ne mai este fidel

și-am început

să ne temem de el!

De frică,

nu mai privim în spate,

suntem disperați;

Chiar dacă se aude

doar ecoul pașilor purtați.

Tăcerea noastră-i un strigăt.

Cine să-l audă

dacă n-are ecou?

Așa se va spune și despre

încercările mele poetice.

Că sunt ecoul mimetic

al muzei eliberate

de implicarea în ecou.

Nu știu

cum se va auzi glasul meu.

Ecoul nu-mi cere

și nu-mi spune

niciodată părerea.

Fericirea e mai vorbăreață.

Dar e și ea ca un ecou.

Îți răspunde

de fiecare dată,

dar vine

de foarte puține ori.

Am auzit că

ecoul are și chip.

Mi-am propus să verific.

Am închide ochii

și am simțit,

alert,

trecând pe lângă tine

viitorul incert

-ecou nestabilizat

al unui trecut îndepărtat.

Orice ar fi,

ecoul își vede de treaba lui,

în fiecare zi.

Știu că nu poate

și nici nu vrea

să tacă;

Oare ce-l împiedică,

atât de mult,

s-o facă?

E greu

de dat răspuns la întrebare.

Poate nu tace,

deocamdată,

deși eu îl implor

de fiecare dată.

Cu acest ecou,

se întâmplă un tumult.

Ca și cu inima

ce mă îndeamnă necontenit

să o ascult.

În ecoul speranței mele,

aștept un gând de la tăcerea ta.

Tot un ecou.

Din volumul ,,REVERIE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 8 august