Într-o zi de
vară, am văzut cerul plângând
Și-atunci m-a
străfulgerat albastrul gând
De a-mi purta, cu
curaj, pașii în căutarea cuibarului
În care și-au dat
întâlnire lacrimile sărate ale cerului.
Purtăm în noi
minunile pe care le căutăm în afară;
Am constatat
într-un ceas predestinat de blândă seară.
La capătul zilei,
mi-ai vibrat în suflet, mare, al tău suspin,
La confluența dintre
cutezanța inocenței mele cu al meu destin.
Mi-ai fluturat zâmbind
speranța pe filele de suflet,
Mi-ai presărat albaștri
muguri de vis pe al pașilor umblet,
Mi-ai împrăștiat
cu aripi de îngeri nisipul de pe mal,
Mi-ai împlinit
destinul între cer senin și albastru' val.
Și-atunci când
crudul destin ce mi-a fost hărăzit,
Cu săgeți
otrăvite de demoni, în plin, m-a lovit,
Mi-ai pus
sufletul pe rană și mi-ai spus la umbră:
- Orice durere
trece. E-un fel de pânză sumbră.
Nimic din ce-i
omenesc nu-ți poate fi străin!
Să nu exiști
deloc, acesta-i cel mai crunt destin!
Nici chiar o
dragoste care-ți încrucișează destinul din mers
Nu trece fără să
lase-n piept o urmă imposibil de șters.
Destinu-i dans pe
fire curgătoare, adesea, instabile,
Ce răscolesc
dezamăgirea și-ndoaie așteptările, copile!
E-un braț de rouă
sub un nor, pe-o arșiță de soare,
Pe care-ți așezi
sufletul istovit când e rănit și doare.
Destinul joacă
rolul vieții într-un mod tăcut și, uneori, ironic,
Pe scena dintre
răsărit și-apus, a unui amfiteatru cosmic.
Și ceea ce este
sortit apriori să ți se-întâmple
Va găsi o cale de
a-ți crește ghiocei la tâmple.
Destinul este
asemeni stelelor; îl putem atinge doar la infinit,
Dacă, la fel ca
marinarul de pe-ntinderile albastre, fără sfârșit,
Le alegem pentru
a ne orienta, iar atunci când le urmărim,
Atingem cu bine portul
vieții și ajungem să ne împlinim.
Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 14
august
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu