Vară la malul mării

Dospita arșiță barbară încă mai aurește lanul de grâu.

Macii-l însângerează. Amurgul pare-un peisaj de front.

Copacii-și țin tot mai greu podoaba de frunze în frâu.

E semn că toamna se-apropie-n goană de-orizont.

Un dor pribeag, în mreaja unui gând, m-ademenește

Pe când văzduhul ochilor izvodește juvenile sclipiri;

Scrutez sărat mirificul decor sculptat dumnezeiește

Și,-n sufletul meu, amurgul se-mbină cu-amintiri.

În loja de foc a amurgului încă incandescent

Sărutat de clocotul macilor mereu îndrăgostiți de viață,

Mi-aduc aminte când adulmecat de-un dor adolescent

Am părăsit pentru întâia oară câmpia cu fâneață.

Cu linia vieții începută-n vară, de mare, mare iubitor,

Mă simt împlinit cu creasta talazului marin în piept

Chiar dacă, nu de puține ori, mi-a dat albastru fior,

Unduirea lanului de valuri în clocot nu pot să-i reiept.

(Constanța, 2O17, 31 iulie) 

MARE NOSTRUM

Integrând în (sub)conștient ultramarinul,

de mare nu te vindeci

nici măcar disperat de epave

în cartul nopților tâlhărite de stele

cu adâncul plin de cicatrici.

Din moment ce marea începe din noi,

avem suficient temei,

să spunem că suntem rațiunea ei!

Legănat în marea interioară

– corpul cu peste 75 la sută apă –

acolo sălășluiește sufletul.

Adăpându-se din unda mării,

sufletului i se face tot mai sete;

mai puternică decât piatra,

modelând-o cu dalta valului,

marea-și caută în permanență sufletul pereche;

prin oglinda ei,

te privesc și cerul

și pământul:

forma supremă a dialogului!

Când sub cerul fosforescent,

se lasă seara-n vis,

un albatros deschide hubloul;

entuziasmul tânăr și năvalnic

electrizează spiritul și trupul;

nechează sub copite

sirepe herghelii albe de spume,

la țărmul canonicei ispite,

potolindu-și goana;

după o acostare morală,

simți sărutul conspirativ al cântecului de sirenă...

Până când?

Până când,

de pe copastia ultimului gând,

umbra amintirii va naufragia

în decorul binecuvântat de Poseidon!

Până la ultimul val

ce pipăie pe-ntuneric picioarele

și ultimul fir de nisip

care aprinde zâmbetul liniștii profunde.

(Bacău, 2O17, 28 iulie) 

ÎN FIRUIREA TIMPULUI

În oglinda timpului, tâmple cărunte s-arată

Făcând perimetrul clipei să pară o ghipură,

Dar trecutul freamătă cu bucurie alterată

Accentuând un evantai de nostalgie pură.

Rememorându-mă din timpul petrecut,

Când melancolice, când furtunoase precum

Marea în care sunt pe veci ancorat de trecut,

Amintirile mă-ntăresc pentru momentul ,,acum”.

Îmbrățișând răsăritul albastru, infinit și cinetic

Și sfidând trecerea anotimpurilor prin cutezanță,

Vreau să trăiesc amurgul amintirilor mai frenetic

Vindecând prin tendența sufletului edenica speranță.

În acest conglomerat de viață multivalent,

Cu tot ce-i real omenesc, am concrescut;

Dar în ochii amintirilor și numai prin prezent,

Găsi-voi formula ce leagă viitorul de trecut.

Doar străbătând calea prezentului la pas,

Voi reuși să-nțeleg de unde-am plecat,

Cum am ajuns la actualul loc de popas

În drumul spre următorul loc de descălecat.

(Bacău, 2O17, 27 iulie) 

DESTIN

Pregeta de zile bune la întâmpinarea verii;

într-o evadare liniștită,

lumina și-a dat întâlnire în mine,

prilejuind destinul.

Locuiesc în trupul meu.

Am făcut contract de închiriere sufletului;

în schimbul accesului la utilități,

își plătește regulat simbria.

Cineva mi-a aranjat o întrevedere absolut întâmplătoare;

(la rându-le,

s-au luminat și cerul și pământul)

sufletele noastre au expandat într-o fuziune empatică:

urmându-ne supuse,

zilele defilau firul năzuințelor,

cu fiecare întâlnire,

m-am îmbogățit dăruindu-mă.

La ultima întâlnire,

nu s-a mai arătat;

deși fusese văzută peste tot,

nimeni n-o cunoștea la adresa pe care și-o dăduse.

Dacă ar fi să n-o mai văd niciodată,

pentru acele clipe surplus de viață,

tot aș zice că viața merită trăită;

chiar cu mai multă înverșunare.

În zilele ce-au urmat,

tot mai des,

mi-am dat întâlnire cu realitatea în amintire.

Revelația s-a produs

când am văzut-o pentru ultima oară îndepărtându-se;

nu era încă momentul,

dar știu că a plecat să ne întâlnim altundeva.

(Bacău, 2O17, 26 iulie) 

Percepție

Ascultai peisajul acustic al străzii

și,-n unda fluviului ei frenetic,

îți bucurai pașii;

o simplă plimbare de seară

cu dute-vino între rece și cald,

urmele sunau ca niște clopote-n transhumanță...

Din toate punctele cardinale,

valuri de priviri migratoare

își reglau pupila după gesturile tale:

umblau pe dinăuntrul tău,

făceau raportul globulelor,

îți ciupeau nervii ca pe niște coarde de harfă...

Din toate părțile,

ca un fluid sentențios,

se recompuneau ecouri care îmboldeau la rătăcire;

pielea – un drapel fluturat

de presupuse fantome cu îndemnuri insistente...

Gândul (tolerant) la aventura crepusculară

te eliberează de ceea ce erai pentru ceilalți;

într-o coaliție a consimțirilor,

împăcarea cu sine:

fluturii bat tobele la marginea peisajului,

orice stradă își molfăie trecătorii –

victime ale imaginației unui regn alterabil...

În restul timpului,

natura dă dovadă de maturitate exemplară!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 17 iulie) 

Ce frumos arde focul tău!

Iubirea – mare stăpânind zarea cu povara adâncurilor!

rază de soare legând cerul de abis și-nflăcărând superbe atlantide!

cai sălbatici de ploaie galopând prin grădina florilor!...

Nedumerit,

până... când am întâlnit ,,mica sirenă”                     

ce-aprindea zarea cu anotimpuri de fecioară;

mi-a răvășit gândurile ademenindu-le cu vorbe dulci,

mi-a îngenunchiat sufletul cu bătăi de inimă,

m-a mângâiat cu clipa însorită ce-mi lipsea,

mi-a șipotit dorința cu rodul unei ploi alegorice...

Așa am devenit:

și val de dorințe,

și mănunchi de raze unidirecțional,

și aripă de ploaie pătimașă...

Se-ntâmplă întotdeauna câte ceva

în a sufletului microdeltă;

îngemănând dorul cu neodihna,

cu copastiile arzând,

deodată, m-am regăsit o corabie zveltă

în căutările pe-acest pământ.

De-atunci, în spectacolul mântuirii de sine,

trăiesc realitatea ca pe-o provocare;

până ce ultima năframă vie de apă va mărgini nisipul în apus

și fantoma ultimei raze de soare va migra aherontic

pe pleoapele ultimului bob de rouă

spre pârgul tomnatic al sânilor săi

cu iz de ispită acromatică

ancorată în cartul nopților văduvite de stele.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 16 iulie) 

Aplaudând existența cu bătăile inimii

Lumina adormită se trezește și coboară în oameni,

Dumnezeu o semnează cu boabe de mărgăritar...

În condiția umană, debutez în fiecare dimineață;

chiar dacă, de cele mai multe ori, sunt același,

de fiecare dată, fac cunoștință cu mine.

După ce-mi fură, de sub pleoape, ultimul vis,

zorile îmi cer să-mi legitimez debutul.

Descărcat de povara sfâșietoare a viselor,

trebuie să iau singurătatea așteptării de la capăt

(într-un fel sau altul, toți suntem urmăriți de sisificul destin),

cu iubire la obârșia fiecărui gând,

accesându-i formulele deziderative,

mișcându-mă după bătaia lui,

spre orizontul imaginar al vieții,

acceptând chiar întâmplări neașteptate,

sub semnul preasfânt al speranței,

atent, totuși, la spaima prezumtivă a orelor...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 15 iulie) 

Așteptând să se-ntâmple ceva

În trecerea neliniștitelor anotimpuri fugare

Și-a rătăcitoarelor clipe de nostalgii nestinse,

Pendulând realitatea între dorințe și-așteptare,

Avalanșe latente de pași stau cu brațele-ntinse.

Uneori, ne maturizăm; murim câte puțin, alteori,

Cum Pygmalion, în-așteptare de miracole genuine,

Nerăbdător să fie răsplătit cu nemuritoare comori,

Le-asocia-n realități contrare de-obstacole divine.

Măcinându-ne nervii și obosindu-ne nerăbdarea,

(Doar instinctele primare ne mai țin în custare)

Privim în fiecare dimineață cum răsare așteptarea;

Chiar și dorințele îmbătrânesc de-atâta adăstare.

Când n-avem nimic de făcut, doar să fim,

Anticipând viitorul prin obositoare-așteptări,

Nu-nfăptuim altceva decât să ne jertfim

Pe-altaru-n care-am adunat ale vieții frustrări.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 13 iulie) 

QUO VADIS, DON QUIJOTE?

Amurgul ftizic scuipă chemări însângerate.

Pleoapa timpului pune șaua pe grumazul spațiului de lumină.

Atras de freamătul copitelor,

centaurul se pierde-n herghelia vieții.

Gloabele-și dau aere de pur-sânge

și nechează prin caii-putere.

Câmpul de maci își tremură hipnotic umbra roșie.

Din cuibarul nopții,

peste cetatea de sticlă și oțel,

se ridică nomade păsări răpitoare.

Sub viforul somnambul al vieții,

singurătate urlă ca un lup flămând.

Când auzi lucrurile confesându-se,

gândurile pribegesc semantic pe granița condiției umane;

între real și virtual, tulburându-i liniștea.

,,Quo vadis, Don Quijote?

De ce ți-ai scos armura, tu,

care ți-ai dorit dintotdeauna gloria?

,,S-au schimbat vremurile.

Nimeni nu mai însămânțează mori de vânt.

Soarta mea a devenit minoritară.

Macii trec direct în sânge...”

Printre stele flămânde,

multe gânduri;

chiar dacă sunt invizibile,

unele dintre ele ar putea primi o notă crudă.

Mare grijă; depărtările se îngustează;

În ropotul nezăgăzuit al timpului,

lăcomia de aripi ține loc de desperare...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 12 iulie) 

Doar poetul

Gestionar de vise, rebel al condiției umane,

Peregrin solitar pe-orbite necolindate încă,

Are cel mai frumos rost ce poate să emane

Din dorul nemărginit și ispita-i adâncă.

Cu-aripi de cuvinte spre crugul sideral,

Înalță perle de gând în zboruri asumate,

Transcendente-n sacrificiul atemporal,

După o existență de tăceri nestemate.

Învinovățit de iubiri perpetuum mobile,

Numai poetul scrie cu raze de lună

Prefirate-n clepsidra cu metafore nobile

Pe care le nemurește-nainte s-apună.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O7 iulie) 

Ispita

Revărsându-și candela divină,

regina nopții se plimba-n rochie-nflorată;

sub adierea anevoioasă a vântului,

arunca valuri de umbre somnambule pe pereți...

Pipăindu-ți frăgezimea coapselor de mătase,

ochii îmi susurau prin sânge spre largul tău;

cum valul îndrăgostit de barcă se visează siaj,

de pe umărul fluxului,

te vedeam aplecată languros deasupra realității

cu apa răcorindu-ți creasta sânilor înmuguriți sub luna nouă...

Un duh ademenitor își încălța urmele cu gândurile mele.

Blestemat să mă bucur chiar și-atunci când pătimesc,

mi-era teamă să mă răzgândesc și să pătimesc mai mult!

De ce nu-mi poruncești s-aprind lumina neîntârziat?

Să m-arunc în necunoscut,

în hamuri de timp, să-mi pun neliniștea,

să dau foc sângelui...

cu fiece tic-tac de cenușă,

să caut drumul către pasărea Phöenix

chiar dacă iadul îmi va ține calea.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O6 iulie) 

Unde s-a tocit simțul anotimpurilor?

La rotirea timpului,

viața are propriile anotimpuri:

uneori, sunt multe,

alteori, prea puține,

niciodată, suficiente...

Privirea și sufletul trec dintr-unul într-altul.

În oricare din ele,

bucuria și durerea au același gust;

le fac îngemănate.

Anotimpurile omului și anotimpurile anului se întrepătrund

– fiecare dintre ele are atât de mult din celelalte –

și... totuși,

în ciuda speranțelor stăruitoare,

sunt atât de diferite!

Eliberată de inhibiții și obsesii,

mai curajoasă,

natura a învățat să le folosească:

le reînnoiește mereu lăsându-le-n voia lor.

Omul doar le recolorează:

îi e din ce în ce mai greu să le păstreze prospețimea;

pornită-n exod de iluzii întomnate,

din cuibarul melancolic al inimii,

formula culorii devine instabilă!

Toamna vine întotdeauna prea devreme;

pentru suflet nu mai rămâne decât un anotimp –

al dezamăgirilor firești.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O5 iulie) 

Transparențe

În adâncul bolții,

norii întind vele incolore;

dincolo și dincoace de noi,

ard torțele luminii cu flacără transparentă;

desenăm cu gândul

nori în formă de curcubeu;

pe drumul dintre anotimpuri,

timpul fuge fără să se ude.

Coliziunea berbecilor scapără insule;

în drum transcendent spre-o altă chemare

lava arde cu aceeași flacără transparentă.

S-au înmulțit ,,oamenii cu viziune”;

dau foc draperiilor, sparg geamuri,

văd sângele pulsând viața în toate colțurile minții...

fac electroliza sufletului.

Cu sufletul găzduit în casa zilei de mâine,

căutând dovezi compromițătoare despre mersul lumii,

profeții sunt striviți de greutatea prezicerilor.

În malaxorul de măcinat conștiințe,

din mașinăria timpului prolific,

depășind obișnuita transparență a vremurilor,

se întrezărește un alt cuvânt pentru adevăr.

Ce-ar fi să ne mai ștergem ochelarii!

Atât de limpezi n-au mai fost lacrimile de la facerea lumii.

Transparența gândurilor poate părea azi o extravaganță!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O1 iulie)