RELATIV LA ABSOLUT

Bine sau rău nu-i absolut;

În bine sau în rău,

orice este posibil!

Frumos sau urât nu-i absolut;

E doar o stare de relativitate

sau slăbiciune a judecăţii omeneşti!

Perfect sau imperfect nu-i absolut;

Absolutul poate fi în una din aceste stări

la modul relativ!

Totul sau nimic nu-i absolut;

Sunt doar drumuri relative

care tind asimptotic spre el!

Realul sau imaginarul nu-i absolut;

E doar o stare de relativitate

a unui suflet torturat de închipuire!

Niciodată sau întotdeauna nu-i absolut;

Oricând e posibil orice...

absolut orice!

Spaţiul nu-i absolut;

Oare descresc

sau Universul se măreşte!

Timpul nu-i absolut;

Oare am devenit mai lent

sau curge mai repede!

Nu există proporţii interioare;

Absolutul poate fi definit la modul relativ

sau emoţia contemplării a devenit indefinibilă!

Chiar în stadiul crepuscular al voinţei,

deşi izbăvitor,

absolutul rămâne tot relativ;

Aşa cum moartea sau veşnicia

sunt două stări absolut identice!

Câte din toate astea fi-vor

absolut posibile sau absolut imposibile?

Nu totul pe lume asta este relativ...

ci absolut totul!

Relativul este esenţa Universului!

Doar gândurile mă mai necăjesc

din când în când!

Nu le dau absolut nicio importanţă!

Adulmec viaţa...

departe de absolut!

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 31 martie)

SENSUL VIEŢII

Trăim în iureşul unui univers, condiţionat,

Într-o nesăvârşită dezvăluire şi regenerare,

Nelăsând niciun gest pozitiv nedezdăunat

Şi, nepedepsită la timp, nicio eroare.

Iluzii de tot felul, înfăptuim-neîncetat,

Clădim castele de nisip pentru efemerul popas,

Păşind, reuşim să-nţelegem de unde-am plecat

Şi-ajungem până unde, definitiv, am rămas.

Trasă de mareea interioară a augustului

La fel ca oceanul atins de-a lunii incidenţă,

Viaţa completează formula infinitului

În care să-şi oglindească propria esenţă.

Captivă în matricea timpului în spaţiu,

Plantând seminţele unor noi începuturi,

Viaţa are un sens atent modelat cu nesaţiu

Indiferent de formă, structură sau inputuri.

Punând amprentele-n fosile drept arvună,

Simbol al existenţei filozofale dospinde,

Viaţa este şi va rămâne pentru totdeaună

O parte din veşnicia de care se desprinde.

(Timişoara, 2017, 3O martie)

COGITO

Sub arcul ce-ntinde veşnicul a fi,

În nedesţelenite idealuri, te iroseşti

Şi constaţi cum, într-o oarecare zi,

Alergând pe sensul vieţii, oboseşti.

Renunţă la prisoselnice comparaţii

Şi nu-ncerca să trăieşti viaţa altcuiva,

Căci timpul nu dă niciodată garanţii

C-ai mai putea s-o trăieşti şi pe-a ta!

Când sângele-ţi se stâlpuie-n tentaţii,

Gestionează a dezamăgirilor povară

Şi nu lăsa zgomotul imaginat de alţii

Să-ţi împresoare vocea ta interioară!

Un lucru la-ndemână ţi-e admisibil:

Muşcă din viaţă cu lăcomie nebună

Şi iubeşte-o ori de câte ori e posibil!

Şi, crede-mă, e posibil întotdeaună!

(Timişoara, 2017, 28 martie)

„Nimic mai actual... decât viitorul[1]”

Am citit undeva

că Universul nu cunoaşte timpul;

În memoria lui – virtutea sa incontestabilă –

există amintiri despre viitor!

Cu o  mică strângere de inimă,

mă gândesc că n-are rost să mă-ngrijoreze trecutul

(câteva iubiri îmi scormonesc totuşi prin suflet);

Oricum, el nu mai poate fi reparat!

Dacă nu a început ieri,

nu las viitorul să-nceapă mâine

(aşteptarea nu poate continua);

Numai aşa,

memoria lui va consemna un trecut mai bogat.

Iar viitorul – greu de anticipat –

soseşte neanunţat şi nu poate fi ocolit.

Pitia din antichitate nu mai prezice viitorul,

eu nu mă pricep la planificarea lui...

Spre înaintele adevărat

şi prin sufletul viitorului,

nu poţi umbla oricum;

Sunt vigilent, mă antrenez,

încerc să speculez şi să acţionez

înainte de a se produce;

Mai pun o vorbă bună pe la zei,

mă gândesc frumos la el

şi-ncerc să-l previn:

şi lui îi vine rândul la trecut.

În viitor,

se reîncarnează visele care evadează din prezent;

Între infinitul trecutului

şi infinitul viitorului,

din ciorchinele de vise,

mă mulţumesc cu câteva boabe!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 21 martie)

---

[1] Aforism celebru de Nichita Stănescu