ANCORĂ PE CANDELA VIEȚII

Când coboram tăcut privirea dinspre cer

Și mi-ai zărit golul atârnând de suflet,

Pe-un nisip vălurit, mărunt și stingher,

Mi-ai potrivit pașii pe-al vieții menuet.

Instantaneu, în suflet, m-a fulgerat dorința

Să-mi caut rostul vieții în unda viselor perene;

Mi-ai mângâiat tâmplele arzând de neputința

De a-mi acorda dorința chemărilor de sirene.

Când vântul aduna pașii pe-ntinderea-ți divină

Și crestele sidefii înspumate le mângâia ușor,

Iar stelele suspinau cu stropi mari de lumină,

Spre mal, alergam talazuri cu gânduri de dor.

Când, în iureșul vieții, noi am cunoscut

Zăpezi peste stele și aripi din diluviul norilor,

Chiar turbarea vântului într-un sărut necunoscut,

Mare, tu m-ai ajutat să simt reduta învingătorilor.

Încă mai simt, desprinzându-se din brațele amurgului,

Fluturii viselor izbind stelele de cerul amintirilor,

Iar valul meu de sânge cățărat pe dorința sufletului

Îți caută, în fiecare dimineață, culoarea gândurilor.

Un  tainic gând mă-ndeamnă să-l descos

și să-l înfășor pe snopii argintii de stele:

Pe veci, tu-mi ești uleiul norocos

Întreținând candela vieții mele.

Din volumul ,,MARE  ȘI  DESTIN”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 24 august