Dumnezeu înflorește curcubee în nori

În lumea asta infinită,

este prea puțin ce pot arăta,

dar,

nelipsita nemiloasă ispită

mă încurajează a căuta.

Și,

atunci când nu sunt obligat să dispun,

să pot gândi

ori spune ceva

sau orice

la întâlnirea,

întotdeauna plăcută,

cu un prieten nesigur,

un fel de icar

cu aripi de ceară,

în zbor spre înalt,

călăuzit de picăturile de sânge,

curgând din soarele rănit-

speranța.

Vis nemuritor

pe sufletul ochilor deschiși,

amalgam stăruitor

de dorință și așteptare,

concentrat în cea din urmă scânteie

care se stinge în orice inimă mare.

Am senzația,

tot mai deslușit,

nu doar uneori,

că Dumnezeu

înflorește curcubee în nori

pentru inimile îndurerate

care să le țină de mână în întuneric

și să le îndrume pașii irișilor

spre geana dimineții.

Neștiind

unde vor veni zorile și când,

deschid fiecare fereastră,

de lumină flămând,

și mă îndepărtez ușor, ușor,

de acel vis nemuritor

până spre apusul zorilor.

Este o condamnabilă ignoranță

să dormitezi în acest ațipit de speranță.

Așa este făcută ea, speranța,

să nu ne abandoneze niciodată.

Nici să ne îngăduie toleranța

de a o/ne neglija,

 chiar și câteodată.

Speranța te face să trăiești temerar,

uneori, pe nori de iluzii, în paradis,

de cele mai multe ori,

în echilibru precar,

pe o punte suspendată peste abis.

Chiar dacă aceste aserțiuni

îmi dau de furcă,

speranța după mine tânjește.

Doar după pașii care urcă,

treptele se înmulțesc și

scara se lungește.

Orice,

în viață,

vi s-ar întâmpla,

încercați să depășiți limita mea:

de a avea imaginație

atât de puțină

pentru a-mi închipui lumea fără mine.

Din volumul ,,REVERIE”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 18 august