MOCĂNIȚA TIMPULUI

Din gara sfâşiată de doruri, spre incertitudinea zării,

Aşteptarea zvâcneşte dureros în tâmpla fierbinte,

Clipele se suspendă-n goana nebun-a nerăbdării

De statui îngândurate-ngânând tăceri de cuvinte.

În ani de lungi aşteptări, au învăţat mersul trenurilor,

Nu mai ştiu dacă zbaterea ochiului e semn sau durere,

Li se pare că timpul s-a oprit odată cu sângele lor

Când trenul oftează melodia ferată şi frânează cu putere.

Cu discreție, trag unii la alţii cu coada ochiului patibular,

Reglându-și respiraţia pentru a intra-n acelaşi tempo fizic,

Dau din cap ca și cum s-ar adresa cuiva-n particular,

Vrând să se vadă pe sine-n celălalt într-un acord metafizic.

Răbdarea lor a devenit o gară de-aşteptare,

Nu le-a mai rămas nicio picătură de energie;

Se simt atemporal striviţi de-o tristeţe apăsătoare

Făcând cu umbra lor tăcută o stranie sinergie.

Singuri, respirând zădărnicia-n halte intermediare,

Şi hrănind aşteptarea cu-aceleaşi linguri tremurătoare,

În frustrări interminabile ca lungile zornice vagoane,

Bătrânii uitaţi cară imponderabilul condiţiei umane.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 3O aprilie)

De m-aș mai naște încă o dată

De m-aș mai naște încă o dată,

De-această dată, după voia mea,

Dar nu-n această lume (po)sedată,

N-aș vrea ca să mai pot vedea:

În loc de originarul fenotip,

O mască așezată peste chip;

În loc de zâmbetul sănătos,

Un rânjet ce-l imită hidos;

În loc de caractere-adevărate,

Defecte comportamentale agrava(n)te;

În loc de higienica moralitate,

O atmosferă de promiscuitate;

În loc de onoare și demnitate,

Necinste și lipsă de probitate;

În locul divinei solidarități,

Ostilitate din prejudecăți;

În loc de prietenii adevărate,

Relații bazate pe interese denaturate;

În loc de armonia cea străbună,

O lume sufocată de ranchiună;

În loc de realități confirmate,

Dorințe și așteptări destrămate...

Aceste constatări nu-mi cad deloc ușor,

Mai e și timpul care parcă trece-n zbor;

Așa că tac, în amintire mă-nfășor

Și,-n liniștea crescută-n mine, mă scobor.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 29 aprilie)

AȘA E VIAȚA

Omul, un detaliu ne-nsemnat

Într-o sui-generis tragicomedie,

Un biet actor, pe scena vieții consemnat,

Între iluzii, durere și bucurie,

Având un singur drum în spate

La răscrucea de referință,

Iar, în față, toate căile ocupate

În afara celei către neființă.

Regretele sfârșesc nemărginite,

Dorințele-i rămân neîmplinite...

Doar speranța nu-l dezminte,

Iar viața merge, merge-nainte.

Necesitatea, vitala ei problemă,

Temeiul interesului ne-nvață;

Și, ca o ironie-a sorții supremă,

Nimeni nu iese din viață în viață.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 28 aprilie)

SPERANȚA-I DOAR ÎN PASUL URMĂTOR

Urmele sunt pași fără de care drumul 
ar rămâne împietrit în ideea de mers.

Primul scâncet al copilului este pentru rodul
pe care-l face lumina pe geana dimineții devreme.
Când pașii prind a gânguri fără astâmpăr,
existența devine o cărare de urme împletind infinitul.

Cu lumină prelinsă pe trupul vederii,
sub tălpile drumului,
mersul își caută pașii cu brațele-ntinse;
de aceea, este mare-ncrâncenare
pe urmele lăsate de răsăritul soarelui.

Chiar dacă soarta te somează la fiecare pas,
eternizează-i menirea în semințele voinței:
plantează-le în grădina minții, 
plivește-i buruienile îndoielii...
Ar putea fi începutul unui miracol!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 27 aprilie)

CREPUSCUL

Un altar neterminat pare cerul cuprins de înserare ca într-un brâu de humă;
Suspin de vreme regretând urmele unei zile frumoase cu irizări de-agat;
Briza abia trezită din somnul său diurn cravaşează sirepe herghelii de valuri în spumă;
Într-un port îndepărtat din hamacul orizontului, mi-am ancorat gândul la crepusculul catifelat;
Amintirile mă ning acrobatic cu aripi de pescăruşi şi petale de lună.

În tonuri de crepuscul nautic, nechemate, imaginile se strecoară fantomatic;
Fulgeră câmpia mării cu ecouri albastre ce mă-ndeamnă, peste timp, la taifas,
Bântuindu-mi carnea cu înrobitoare atingeri pasionale, în amurgul primăvăratic;
Pagini cu poeme de altădată se desfac nostalgic, se aureolează şi prind glas;
La ora mareelor înalte, ascult mugetul mării şi, trecutului meu, îl suprapun cinematic.

Lampa cu fluturi albaştri pâlpâie ritmic în siajul cu tâmple de sare;
Pentru magnetul uriaş al mării, inima mea va rămâne o bucăţică de fier;
Amprentele încrustate adânc în pelicula memoriei îi sunt adăpost şi alinare.
Pentru suflet, suava tortură a amintirilor este o desfătare în amurg,
Pentru prezentul anost, este singura bucurie pe care pot să i-o ofer
Din care, cu scânteieri firave, pentru coala albă de hârtie, scurm gânduri care curg.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 26 aprilie)

,,Înaintea furtunii”, pictură de Luminița Cornelia NICOLAU

RONDEL PASCAL

Când Postul Sfânt s-a terminat,

În spiritul Paștelui sacramental,

Cu sufletul de amintiri înluminat,

Mă regăsesc copil în satul natal

De Iluminarea Învierii fascinat,

Acufundat în rugi fundamental,

Când Postul sfânt s-a terminat,

În spiritul Paștelui sacramental.

Sub cerul nopții de un calm vital,

În văzduhul cu speranță tămâiat,

Răsună glasul sufletelor orbital

Cântând în cor: Hristos a Înviat!

Când Postul Sfânt s-a terminat.

(Timișoara, 2O18, O8 aprilie)

RONDELUL LUI PRIER

Cu verdele atât de candid și crud

Împreunând amintirea cu dorința,

În rădăcini, încolțește năzuința

S-acopere natura trupului nud.

În mugurii de vlăstar, se aud

Șoapte reînnodând cunoștința

Cu verdele atât de candid și crud,

Împreunând amintirea cu dorința.

Promisiunile mugurilor includ,

După cum îi lumineaz-obișnuința,

Și mugurii de aripi dinspre sud

Să-și rostuiasc-un timp sălășluința

Cu verdele atât de candid și crud.

(Timișoara, 2O18, 2O aprilie)