sâmbătă, 30 aprilie 2016

VIS DE COŞMAR



Cu satisfacţie primitivă de maimuţă,
o lungă perioadă de timp, omul a fost la înălţime.
Uitând că sângele său a coborât (mai corect, a căzut) din copac,
azi, îşi etalează calităţi nebănuite  de dresor:

sub masca neluminii, copacii îşi schimbă cnp-ul şi adresa;
pe drumurile patriei, în cadenţa cailor putere, bat pas strunit de defilare;
neînvinsa clorofilă agonizează într-o baltă de noroi;
stelele ne privesc din mijlocul pădurii;
nici soarele nu mai are unde să se odihnească ...

Ce să-i faci!
Trăsnetul virtual loveşte întotdeauna copacii cei mai falnici care nu ştiu să se aplece!
Pe deasupra, mai e şi laş; ucide numai în cădere.
Ură la apogeu.
A învăţat să facă multe lucruri din lemn, nu şi copaci.

Ploi de foc, furtuni de praf, vis de coşmar.
Cu inima cernită, vântul scutură o fantomă dezbrăcată de umbră.

Ultimul purtător de cuvânt al Pământului îşi caută singurătatea pe cer.
Rămas fără audienţă, vorbeşte în pustiu.

S-a întors lumea pe dos:
copacul nu mai ştie ce-i aduce rădăcina;
nu mai are parte de pădure;
mai poate spera să devină catarg pe un yaht de lux.

Puţinii copaci învingători nu reuşesc să îngrijească o plantaţie de oameni.
Ne-am preschimbat în umbre.
Nu e departe ziua când ne vom căuta copacii.

Simt cum se îmbolnăvesc rădăcinile,
iar corbii îndoliază frunzele şi tulpinile.
Simt cum se prăvăleşte timpul peste vale
Şi ne lasă pădurile tot mai goale.

În săptămâna luminată, nici eu nu mă mai simt acasă.
Scrijelesc cuvinte pe scoarţa copacului din mine.
În adâncul meu, literele sângerează cu aldine.



Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O aprilie

vineri, 29 aprilie 2016

CALEA LUMINII



Când paştele se-apropie, în fiecare an,
Amintirile-mi adastă în pleoapele sărate.
Mă regăsesc alături de părinţi un băietan
În casa cu primeneli de sărbători adevărate.

Resimt şi-acum în gândul însămânţat în acel cătune
Chemarea clopotelor în sfânta zi de sărbătoare;
Din zori de zi până în zori, tot satul era o rugăciune
Cu ciripit de păsări, cu pomi, cu flori şi cu izvoare.

Ca semn divin, în noaptea unică de înviere,
Îngânam aproape-afon coralele pascale-n şoapte.
Când lacrimile picurau din lumânare mângâiere,
Neplânsă, moartea se-asfinţea la miez de noapte.

Uşuraţi de povară, ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne aştepta cu mielul sfârâind în cuptor,
Şi coşuri cu ouă îmbăiate-n suferinţă pe masa plină
Drapată cu încercatul şi însufleţitorul nostru tricolor.

Iar după masă, în vatra satului, ne întâlneam
Gătiţi în veşmânt nou, din ladă, proaspăt scos,
Căci, în acele vremuri, noi copiii ne înnoiam
La naşterea şi la-nvierea lui Iisus Hristos.

Hristos a înviat şi ne călăuzeşte mersul.
Lumina învierii nicicând nu va fi osândită.
Paştele este demonstraţia pe care ne-o face universul
Că viaţa este esenţial spirituală şi nesfârşită.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"


Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 aprilie

COGITO ERGO SUM (II)



Când îndoiala ochilor atinge roua dimineţii,
alerg cu paşi nesupuşi peste barierele pietrelor mute
s-ajung zbaterea zorilor împletind infinitul.

O bucurie ascunsă-n culoarea zilei
vibrează surd timpanele
în sunetul pulsaţiilor de scoică
agăţându-se de secunda ce tocmai se săvârşeşte.

Între două forţe, echilibrând zilele cu nopţile,
privirea şi gândul aleargă prin spaţii şi-n timp.
În acordul cugetului temporal,
privirea păstrează lumina şi iubirea
deschizând poarta gândului pătrunzător
spre atracţia necunoscutului.

În rostul tic-tac-ului ce mă punctează uniform,
nelinişti se răzvrătesc nebune nopţi de-a rândul.
Mă-nchid într-o îmbrăţişare fierbinte de cuvinte
De câte ori simţirea îmi îndeamnă gândul.

Cu pleoapele întredeschise de preocupări şi depărtări,
călătoresc pe drumurile neumblate ale lumii.
Aşa cum frunza arămie nu se teme de verdele rătăcit,
nu mă tem de ecoul paşilor răpuşi de amintiri,
nici de paşii neispăşiţi.
Nu mă tem de bezna nopţii,
nici de stâncile bătute de vântul veşniciei,
de agonia luminii înainte de răsărit,
de ziua de mâine ...
Nu mi-e teamă să respir,
nu mă supăr pe imposibil,
nu am obosit să visez,
să mă-ntreb şi să-ntreb.

Totuşi, e cineva de care mă tem:
de mine mă tem
să nu mă nărui gândind la echilibru.

Nu mi-e teamă că steaua mea va dormi în braţele văzduhului.
Din teamă, nu se naşte nimic.
Exist în clipa strivită de paşii mei de cuvinte.

Pe distanţa dintre vorbă şi faptă,
viaţa nu mă lasă să uit
cum trec prin timp
anotimpuri şi destine.

O furtună de gânduri pentru o singură întrebare:
o fi şi al meu printre ele?
Îndoiala simte nevoia să pună lemne pe foc.
Îndoială îndoielii se tolăneşte la căldură ...

În sufletul labirint,
sedus de străfulgerarea de sclipire a amurgului
în adierea voalului marital al primăverii,
urmând firul acestor îndoieli,
bucuria – rugăciune eternă de mulţumire –
mă îmbrăţişează cu un oftat reconfortant:
nu am aflat încă răspunsul.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 aprilie

joi, 28 aprilie 2016

COGITO ERGO SUM



Când îndoiala ochilor atinge roua dimineţii,
alerg cu paşi nesupuşi peste barierele pietrelor mute
s-ajung zbaterea zorilor împletind infinitul.

O bucurie ascunsă-n culoarea zilei
vibrează surd timpanele
în sunetul pulsaţiilor de scoică
agăţându-se de secunda ce tocmai se săvârşeşte.

Între două forţe, echilibrând zilele cu nopţile,
privirea şi gândul aleargă prin spaţii şi-n timp.
În acordul cugetului temporal,
privirea păstrează lumina şi iubirea
deschizând poarta gândului pătrunzător
spre atracţia necunoscutului.

În rostul tic-tac-ului ce mă punctează uniform,
nelinişti se răzvrătesc nebune nopţi de-a rândul.
Mă-nchid într-o îmbrăţişare fierbinte de cuvinte
De câte ori simţirea îmi îndeamnă gândul.

Cu pleoapele întredeschise de preocupări şi depărtări,
călătoresc pe drumurile neumblate ale lumii.
Nu mă supăr pe imposibil,
nu mă tem de ecoul paşilor răpuşi de amintiri,
nici de paşii neispăşiţi ...
nu am obosit să visez, să mă-ntreb şi să-ntreb.

Exist în clipa strivită de paşii mei de cuvinte.

Pe distanţa dintre vorbă şi faptă,
viaţa nu mă lasă să uit
cum trec prin timp
anotimpuri şi destine.
Printre ele, şi al meu.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 aprilie


NEPUTINŢĂ


 

După o şedinţă nereuşită
de a învia făclii
şi încercări mănoase
de frământat perne,
gravitând aleatoriu
ca îndoiala de pendul,
lăsând busola ochiului
drept mărturie de avarie,
fruntea resemnată,
copleşită de neputinţa
care-i bântuie abisul,
se chirceşte întrebător
dacă
mai poate ţine pe umeri
întreaga povară
de gânduri fără aripi
cu veleităţi de vulturi imperiali,
căzută în galeria de cârtiţă
a cuvântului irosit.

În linişti foşnite,
pe cărări cu urme încălţate în neumbalt,
cetăţile pădurii ascund,
în inima lor,
nelumina.

Cu gluga ridicată peste lume,
în ceasuri înlemnite,
fiecare întuneric
hoinăreşte stropi de neputinţă
ce suferă în ideea de lumină.

În mansardă,
storurile,
şifonate şi agresate de valuri de clorofilă,
nu pot fi ridicate cu mâini înfrunzite.

Ca să poţi admira lumina,
înainte de toate,
trebuie să locuieşti înlăuntrul privirii.

Iar după atâta lumină stângace,
negurile prind coajă
şi întind zâmbete
printre (su)râsuri de stele.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"

marți, 26 aprilie 2016

HEGEMONIA FRUMUSEŢII DIN IDEE



În fiecare dimineaţă proaspătă şi senină,
Nu căuta sensul răsăritului de soare,
Şi nu întreba de unde vine şi unde încape atâta lumină
Care dă privirii tale sens, profunzime şi culoare!

Recunoaşte dreptul roţii la adevăr de rază,
Nu întreba niciodată aripa dacă vrea să zboare
Sau floarea, în ce oglindă se fardează
Şi cum se-aşterne linia orizontală pe mare!

Nu întreba apa dacă iubeşte curgerea
Cu toată liniştea sau tumultul tăcerii de piatră
Sau dacă nisipul îşi va opri vreodată scurgerea
Obligând timpul să-şi lase clepsidra la vatră!

Nu privi luna cu îngrijorarea singurătăţii,
Atunci când îşi aruncă privirile-n genune,
Sau întunericul, speriat şi cu teama eternităţii
Ce l-ar putea cădea din drepturi şi răpune!

Nu căuta înţelesuri în nerăbdarea mării de a reveni la mal
Ori în emoţia primăverii de a se regăsi în fiecare fir de iarbă!
Nu te mira de ploaia ce nu-şi oboseşte plânsul ancestral
Sau de suferinţa pietrei când vulcanii încep să fiarbă!

Nu te întreba niciodată de ce bucuria nu are umbră primară
Şi se nasc fluturi în sufletul tău când lumina cade pe flori!
De ce iubirea e un curcubeu cu gust de ploaie de vară,
Iar sufletul curge ca un râu spre Dumnezeu, sfidând scutul de nori!

Zâmbeşte când fluturii te ating cu aripa, indiferent de ani,
Căci bucuria lui înseninează chipul şi aduce în suflet alinare!
Nu te mira că parcul cu candelabre de castani
Furişează pe aleile inimii întrebări de felinare!

Fii copleşit de frumuseţile ce-ţi bântuie adâncul, rând pe rând!
Strânge în tolba minţii şi nu lansa săgeţile de gând,
Când mirarea te încremeneşte în faţa frumuseţii ca idee,
Iar frumuseţea se acunde în ochii sau în trupul ideii de femeie!

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"