Copilăria adu-mi-o iară

În brațele tale, mă simt legănat
de spiritul pădurii tainic și blând.
Din ele, copilărie am adunat;
În plasa lor, sunt fir tremurând.

Pe creştetul meu, valul vremii palpită
cu licăriri de stele în depărtări.
Cheia timpului îmi este rătăcită,
iar umbra se lungește peste zări.

Uitarea se-ntinde; Ce mă-nvăţară
vechi anotimpuri, parc-am uitat.
Acum, sunt firul ce se-nfioară
la frunze ruginite și al pădurii oftat.

Brațele tale îmi sunt legănare.
Legănat, în somn, mă ridic.
Copilăria, adu-mi-o iară,
să nu mă trezească nimic.

Nu știu de ce oamenii sunt ofensați
acum, când încerc să-mi urmez visul.
Du-mă în anii aceia visați
când toți mă-ncurajau să ating paradisul.

Fă-mă iar copil cu privirea senină
în lumea asta întunecată.
Când am nevoie de mai multă lumină
să descopăr totul în nimicul de altădată.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21 august