ALGEBRA VIEȚII

Chiar dacă aduce numeroase satisfacții,

Înțelegerea,

Lașitate delicată,

Este obositoare.

Chiar dacă nu-i o stare plăcută,

Îndoiala,

Dezertare subtilă,

Este liniștitoare.

Interesecția înțelegerii cu îndoiala,

În pofida realității,

Iluzie persistentă,

Este asimpto(ma)tică.

Aproximația,

Formă delicată de ambivalență,

Este modelul din care se bănuiește

Matricea destinului.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 3O.O5)

EXERCIȚIUL VENERAȚIEI

În amintirea ta,

Am implorat ploaia

Să-mi însenineze amurgul.

În urma pașilor,

Am răsărit luna

Să mă călăuzească spre tine.

Cu sufletul fără prejudecăți,

Ți-am căutat ochii

(Încercând)

Să-i fac să vorbească.

În lumina lor,

Ceva bănuitor:

Răceala unui suflet

Îndepărtându-se anevoios.

În zadar, te caut în mine,

Dacă nu mă descopăr în tine.

Din confruntarea cu realitatea,

Am devenit ecoul speranței

Să aflu ce va fi după.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 29.O5)

NEÎNDOIALĂ

Pe lung-metrajul vieții,

Între opiniuni sistematizate

Și aplicațiile lor șablonizate,

Preocupări de tot felul

Îmi orânduiesc timpul,

Destrămându-l.

Nu mă-ndoiesc că

Universul are un alt univers,

Că relativul are un alt relativ,

Că ecoul are un alt ecou,

Că orice realitate are o altă realitate;

Nu mă-ndoiesc că

Semeția și frumusețea lumii

Sălășluiesc în lucruri mărunte care,

La rândul lor,

Sunt părți ale altor lucruri mărunte…

Nu mă-ndoiesc că,

-N inerția imanentă a-ntâmplărilor,

Oriunde și oricând,

Orice se poate întâmpla.

În imposibilitatea

De-a cuprinde necuprinsul,

Am ajuns la punctul în care

Certitudinea este inutilă;

Însăși lipsa ei devenind singura certitudine!

Am înțeles asta destul de târziu;

Să fie un prim pas spre înțelepciune

Sau o sămânță de miracol meritat?!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 27.O5

RONDELUL COPILĂRIEI

Copilărie cu icoane și-amintiri izbăvitoare,

De care, la-nceputul vieții, am avut parte,

Privită prin oglinda timpului retrovizoare,

Îi dai prezentului meu un înțeles aparte.

În casa ta, am deprins lucruri de valoare:

Jocul și viața fac parte din aceeași realitate,

Copilărie cu icoane și-amintiri izbăvitoare,

De care, la-nceputul vieții, am avut parte.

Atunci când mi-e greu, mă-ntorc la izvoare;

De ecoul lor cristalin, nimic nu mă desparte.

Cu parfumul întâmplărilor nemuritoare,

Te (con)viețuiesc până dincolo de moarte,

Copilărie cu icoane și-amintiri izbăvitoare!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 18.O5)

Pastor de sunete

Cu eșarfe multicolore de mătase,

Sferic, dar pașnic de lumesc,

Mă ning clopotele timpului.

Peste tâmplele-mi obosite,

Se revarsă raze selenare.

Inima-mi este precum vântul;

Mă ființează atâta timp cât bate.

Astă seară, lui m-am dăruit

Să mă lase cârmuit.

Vreau să cred că el, vântul,

E un cor al sunetelor de lumină

Aprinse doar pentru mine

În liniștea mutualizantă.

În această dulce reverie

Îngerind la fereastra sufletului,

Gândul mă poartă spre Pitagora care,

Sacralizând notele muzicale

Și transformându-le în ecuații matematice,

A zdruncinat, pentru prima oară,

Metafizica sunetelor;

Sau spre Orfeu, fiul regelui trac,

(Oeagrus și al muzei Calliope)

Sau Hipocrate, sau Ficino care,

Sub blânda mângâiere meloterapeutică,

Postulau echilibrarea meridianelor energetice.

Ecou al lumii invizibile,

Într-o acustică celestă,

Cel mai natural și creativ muzician al omenirii,

Cu recunoscutu-i extaz spontan,

Cântă la fautul de os al copilăriei,

Acompaniind cu toba mării,

Impasul emoțional al sufletului

Colindând universul de amintiri

De care îmi e dor

Să-mi mai fie dor.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 17.05)

TIMPUL MĂRII

Cu înțelepciunea tâmplelor de sare și priviri relaxate,

Punctez depărtarea prin golul dintre gânduri.

Inimaginabile reflexe tremură pe suprafața mării.

Complice la impaciența și neastâmpărul umanității,

Amurgul îi tulbură azurul și trage orizontul către țărm.

Pe cărări semaforizate de mrejele multisecularei obișnuințe,

Ținând oftatul prietenos al brizei în vele improvizate,

Pescarii se întorc la mal să-și depoziteze grijile.

Din spatele unei păduri de catarge aurite,

Străjer prietenos plutind pe razele amurgului,

Un pescăruș cu foamea potolită le-aduce țărmul în priviri.

Din alcovuri de stâncă pentru intermitente picotiri diurne,

Talazuri trezite din somn își însămânțează ogorul

Cu voluptatea apetitului niciodată satisfăcut;

Prin despotismul libertății, prăbușesc castele de nisip.

Cu dorul neprihănit al adâncurilor și glas de sirenă,

Ceasornicul de apă ademenește spre estrada eternității;

Acceptarea dansului e cea mai frumoasă vindecare.

În neprecurmatul și neobositul efort de a se elibera,

Din nevoință de echilibru al contrariilor,

Marea și țărmul se învinovățesc reciproc

Și sfârșesc de fiecare data acolo de unde au început.

Prin derogare de la legile cumpănirii,

Singură luna, corabie fantomă pe marea nopții,

Înfruntă universul și păstrează gloria stabilității.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 15.05)

Niagare de nisip

În deșertul cu trupul încătușat de cămașa de forță a timpului,

Caravane de colburi celeste desăvârșesc oceanul de nisip

Cum lacrimi salmastre, apele interioare ale mării sufletului.

Ne uităm la clipă, clipa se uită la noi, dar nu ne uită;

Privirea-i din altă lume ricoșează-n suflet lăsând urme.

În vacarmul de neliniști, suntem mai grăbiți decât preajma.

Spre deosebire de noi, în setea lor de continuitate,

Copacii se logodesc cu veșnicia dăruindu-și în fiecare an câte un inel;

Ei au răbdare să-și aștearnă umbrele tremurătoare pe alei seculare.

Nici râurile nu reușesc să se țină aproape de noi;

Ele mai au răbdare să glăsuiască cu șopotul.

Tăcerea ne perforează timpanul; nu mai știm s-o ascultăm.

Nu mai avem răbdare s-auzim viața murmurând.

Aerul necredincios ne respiră scuipând inele de fum.

Cu auzul fixat pe țâțâna porții și sângele în dezordine,

Mai schilodim un vis ce ni se pare mult prea îndrăzneț;

Tot ce rămâne este așteptarea ce umple rărunchii privirii.

Cu toate astea, ne-adastă speranța-n gândul cernut

Că peste Styx nu mai e vamă și că va rămâne scris

Să nu se cerceteze nimic.

(Timișoara, 2O19, 14.05)

MARE ȘI DESTIN

Când soarele cicatriza leziuni

Într-o dimineață estivală-nsângerată,

Te-ai ivit în cale-mi ca un talaz sfiicios.

Atras de puterea năvalnică

A undei călătoare,

Barcă cu papile însetate

Fără teamăt de furtună,

Spre tine mă ducea deriva

În căutarea spiritului de echipă.

În răstimpul dintre

Fluxuri și refluxuri de zefir,

Ai devenit mare cât toată marea.

În pâlpâirea amurgului,

O pană de albatros se continuă

Malaxând cuvinte umede

Peste golful răscolit de vânt.

În scoicile sonore,

Și apele se frâng!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 13 mai)

Tăceri spionând amintiri

Se-afundă golul dintre cer și pământ.

Seninul se îngustează spre răsărit

Retezând adierea vântului prizonier.

Dunărind către amonte

Și (a)sfințind apele fluviului cu liliachiuri crepusculare,

Amurgul cu aer de sărbătoare

Mă poftește să-mpărtășim timp și spațiu.

Proptind zidurile vechii cetăți,

Fără a prinde de veste,

Mă cuprinde febra unei băi de lumină

Ca atunci când, fără de griji,

Păduream cu spatele rezemat de mesteacănul copilăriei.

Deschizând o lucarnă-n memoria inimii,

Înmugurinde tăceri hrănesc tainice înțelesuri

Răvășindu-mi adâncul.

Eroismul gândurilor zămislește constelații

Luminând cu glas de filomelă colectivă.

În loc de stele, se aprind pictogramele amintirilor

Care,

Nicicând ostenite,

Șantajează cu blândețe golurile sfâșierilor.

Acum, e rândul meu să le țin ostatece

Și să profit de ele după pofta inimii.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 1O mai)