Meditație nocturnă

După câteva ore bune,

petrecute în centrul universului rural

-birtul mic și sărăcăcios din sat,

deschis de omul de la oraș

(nu știu dacă relativ sau absolut),

unde-și vindecă setea de mântuire,

omul de la țară

(nu știu dacă absolut sau relativ),

care a ținut, cândva, în șah imperii,

se duce la culcare mai devreme

așteptând ca grijile și patimile

să dea năvală în gândurile lui

și să-l cheme

la o ședință de frământat pernele

pentru o noapte întreagă.

Încercându-și bătăturile din palme

și scuipându-le cu zgomotul metalic

al unei prăbușiri într-un puț secat,

își freacă,

simulat fericit și reținut trist,

mâinile,

la gândul că toată lumea doarme

și toate ideile sunt numai ale lui.

Mai bogat colorată decât ziua,

noaptea,

o grămadă de asteriscuri și nicio explicație,

aducându-i la lumină neîmplinirile zilei,

îi încolțește,

mai întâi în inimă

și apoi în minte,

meditația ancestrală

a nefericirii țăranului român.

Gândind la reforma agrară:

- Știam că sunt talpa țării.

Așa mi-a rămas de la bunicu

și de la părintele Popa Nicu,

dar pământu-i la îmbuibații ăștia

-cică le zice noii arendași-

iar eu sunt la pământ.

Mi-au dat și pădurea înapoi

cu câteva sute de metri

și fără copaci ...

Când mi-o veni și mie sfârșitul

și-oi pleca pentru totdeauna dintre noi,

m-or băga în groapă ca tâmpitul

și mi-or da pământul înapoi.

Își mai pipăie de câteva ori

biografia din palmă

și fulgerat de vorba udă de la cârciumă,

incertitudinea bucății de pâine

și de grijile zilei de mâine,

înalță ochii către cele sfinte

și își înghite ultimele lui cuvinte:

- Nimeni nu ne mai consideră

veșnicia sau eternul;

Suntem talpa țării

pe care-o strivește fără milă și guvernul ...

Istoria e ciclică

și, așa cum s-a mai întâmplat,

România este zguduită de un cutremur

cu epicentrul la sat.

 Din volumul ,,REVERIE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 7 august