Revelație sau dilemă?

Deși,

despre adevăr,

am primit atâtea certitudini și asigurări,

de la prieteni cu prestanță

și chiar de la viață,

am o constatare tristă

despre un lucru care mă înfioară

pe care,

pentru prima oară,

îl scot în afară:

mi-a trebuit o viață întreagă

să am revelația

că adevărul nu există.

Sau poate,

mult prea preocupat de

„de unde”, „încotro” și „de ce”,

nu am mai avut atâta energie

să-l descopăr și să-l arat și altora.

Dacă eu nu sunt în stare să-l găsesc,

de ce nu mă caută el?

Sau ajunge la mine doar când

sunt plecat în căutarea lui?

De ce mai avem nevoie

de gânduri nerostite și vorbe?

Nu cumva,

gândurile sunt făcute

doar pentru a-i ascunde adevărului forma,

iar cuvintele, sensurile lui - până acum - tăinuite?

Trăim vremuri halucinante:

prea mult,

minciuna prinde viteză,

se umflă în pene

și-și revendică statutul de adevăr.

Și atunci,

de ce să mai inventăm adevăruri

când ea are atâta crezare?

Cu toate că

încerc să mă opun cu ostentație,

sitcom-ul meu curge

din revelație în revelație:

singurii oameni care percep adevărul

sunt cei care își trăiesc, în afara vieții,

misterul.

Și totuși ...

Deși am încercat să schimb asta mereu,

îmi este din ce în ce mai greu

să cred că trăiesc doar în minciună;

Poate doar într-un adevăr

care este numai al meu.

Imens în doruri,

în posibilități, finit,

încă, mai caut vieții mele trebuința.

Și-n curgerea mea,

de la nimic spre infinit,

îmi port dilematic și resemnat neputința.

Din volumul ,,REVERIE”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 2O  august