Întregul unui relativ absolut

Mi-ai dăruit soarele şi marea, într-o frenezie,

mi-ai dăruit cântecul valurilor şi a lor poezie,

mi-ai dăruit nisipul şi asfinţitul din acea noapte

în care luna, pentru câteva clipe, ne vorbea numai în şoapte.

Într-un relativ absolut, mi-ai dăruit zâmbetul tău,

regăsindu-l, astfel, pe cel al sufletului meu.

Mi-ai dăruit noaptea, infinitul şi stelele lui,

tăcute, într-o dulce serenadă a destinului.

Mi-ai dăruit clipa în care am închis ochii ca să păşesc,

condamnându-mă la simţire, fără a mai vrea să privesc,

fără să te mai rog, ca până acum, să-mi citeşti

în palma stângă viitorul, implorându-mă, în el, să te regăseşti.

Mi-ai dăruit prezentul, clipa de fericire

transformându-se în clipe lungi de desăvârşire

pe care le-am lăsat fără teamă să se scurgă adânc prin mine

ca şi cum ar fi fost cele din urmă clipe de comune destine,

ale mele, ale tale, clipe înalte, rotunde, simţite,

în care am avut totul, ajungând în epicentrul vieţii trăite.

Şi, cu litere de foc crestate pe suflet, pentru totdeauna,

mi-ai scris povestea fermecată a împerecherii Soarelui cu Luna

în care, atunci când nu mai aşteptam sau nu mai credeam în nimic,

au răsărit şi Soarele şi Luna în al ochilor mei relativ întuneric.

Mi-ai dăruit aripi mult prea mari pentru trupul meu,

înalturi mult prea înalturi pentru tot ce sunt eu.

Cu ele, mi-ai ridicat spre infinit sufletul aşezat pe pământul rece,

m-ai purtat spre văzduhuri necunoscute prin care doar absolutul trece,

ceruri pe care, din dorinţe rămase himere până atunci, doar mi le imaginam

şi, în nopţi îngropate în lacrimile tulburi ale deznădejdii, le desenam.

Mi-ai dăruit fără să ştii, fără să vrei, poate,

frumosul cel mai pur şi mai frumos dintre toate,

mai frumos decât orice idee de frumos conturată de cineva vreodată,

fără să înţelegi că acest dar este pentru mine o răsplată.

Mi-ai dăruit visul pe care, cu ani în urmă, ţi-l lăsasem,

fără să-ţi spun că, doar în gândul tău, îl abandonasem,

fără să-ţi cer să ai grijă de el un pic,

chiar fără să sper, fără să te rog absolut nimic.

Mi-ai dăruit, fără să poţi înţelege, blândeţea şi căldura,

când atingerea delicată a mâinii tale mi-a conturat făptura.

Mi te-ai dăruit pe tine aşa cum din visele mele mi te aminteam

şi aşa cum, să te mai simt măcar o dată, cu ardoare, îmi doream.

Mi-ai dăruit întregul unui relativ absolut, foarte tare,

rămas scris, din veci şi până azi, doar pe valuri de mare,

un cântec al sufletului meu, povestea mea de asfinţit,

aievea unui val fără de val sau unui răsărit fără de răsărit.

Ştiind că, atunci când visul se va sfârşi, 

voi arde din nou,

ajungând scrum împrăştiat de vânt sub tălpile tale,

într-un trist ecou.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21  august