Doar relativitatea este absolută

Fericirea-i rezultatul relativ al unor sentimente fireşti;

Toate principiile vieţii sunt contradictorii trebuinţelor instinctuale;

Noţiunea de absolut nu-i decât o slăbiciune a judecăţii omeneşti;

Noţiunea de realtiv este apanajul absolutizării conştiinţei duale;

Să-ţi iubeşti duşmanii este bine pentru sănătatea spirituală;

Emoţiile negative sunt nocive şi distrug cărămizile sănătăţii fizice;

Problema sănătăţii, în general, e-o problemă de emoţie instinctuală –

Puncte de vedere absolut-relative unei gândiri empirice.

Comunismul ar putea fi o soluţie bună, zic unii,

La fel be bună, ar fi şi democraţia, afirmă alţii;

Aceste aprecieri sunt făcute cu ajutorul raţiunii

Sau din cauza condiţionărilor relative de situaţii.

Se ştie că Einstein a repetat al doilea an de liceu

Dându-ne cea mai veridică probă a relativităţii

Și,-apoi, ne-a spus că nu i-a fost chiar foarte greu

Să elaboreze cea mai importantă teorie a umanităţii.

Coagulat dintr-un număr real-infinit de combinaţii

Ale unui număr relativ mare de elemente-n dispută,

Cât timp fiecare deţine adevărul lui prin speculaţii,

Doar relativitatea poate fi considerată absolută.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 26 ianuarie)

Locuim într-o lacrimă suspendată

Tânăr fiind, credeam că viaţa-i o veşnică rimă,

Iar tiranicul ceasornic rece n-are nicio putere;

Cu timpul, am realizat că,-n fiecare bătaie de inimă,

Există o patimă, o irosire, un timp şi-o durere.

Pe prispa ochilor lumii, când noaptea-i prea lungă,

Stă-n genunchi o lacrimă desculţă arzând a viaţă;

Pământul o pune-n mişcare şi lacrima-ncepe să curgă

Aşa cum plânge bobul de rouă-n fiecare dimineaţă.

Când stelele-şi dau mâna cu-mpătimire-adâncă,

În vraja unicei clipe, lumina lor devine cărare;

Când lacrimile-și dau mâna la margine de stâncă,

Din scânteierea lor de suferință, se naşte o mare.

Legea pe care-o aplică acarul galactic la macaz

Este legea care-i dă lacrimii forma şi sensul

– O-mpinge făcând-o de neoprit pe orice obraz –

Şi care a făcut şi pământul, şi cerul, şi universul.

Fiecare stea este-o lacrimă de lumină şi patimi,

În ploaia de stele, acarul a pus plutire și sânge;

Jocu-i de-artificii e-un joc de zâmbete şi lacrimi

Fiindcă-n lacrimă, şi fulgerul de lumină se frânge.

Aceeaşi lege universală ne ţine, într-o lacrimă, suspendaţi:

Cu paşi ce umezesc privirea, cu ochii aţintiţi spre stele,

Răscolim cenuşa orizontului, în deşertul fiinţei, exilaţi

Și ne căţărăm pe lacrimi s-ajungem la liniştea din ele.

Lacrimile încolţesc din sămânţa tributului de neputinţă;

O fi având şi universul motivele lui de suferinţă!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 25 ianuarie)

RONDELUL UNIRII

Așa să ne-ajute Dumnezeu

La ceas de mare sărbătoare!

Să ne-ntoarc-al sorții alizeu

În limitele (stră)vechilor hotare!

Să revelăm rădăcinile primare,

Să le-ancorăm în lumină mereu!

Așa să ne-ajute Dumnezeu

La ceas de mare sărbătoare!

Să arcuim jinduitul curcubeu

Pe glia cândva sfințită de sudoare!

Să renaștem, oricât ar fi de greu,

În matricea virtuților funciare!

Așa să ne-ajute Dumnezeu!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 24 ianuarie)

DURERE DE DOR

Când aşteptarea-n suflet se frânge

Precum norul ce-n furtună se desface,

Dorul plânge cu lacrimi de sânge,

Apoi, în mare-ndurerată se preface.

Eliberează fiorul iubirii între maluri

Umezindu-mi sufletul neresemnat

De aşteptări invocate-n limpezi valuri

Şi dorul albastru, de trecut însemnat.

Chiar și pe-amintirile care mă dor,

Le voi purta în suflet cu credinţă;

Şi asta pentru că, din al lor dor,

Mi-am făurit altar de suferinţă.

Înturnat peste ani la cristalinul izvor

Al casei părintești cu pridvor şi vie,

Mă găsesc la apogeul vârfului de dor

Şi ard curat în jar de dureroasă bucurie

Când vântul în sălcii respiră liniştitor.

Se istovește-al inimii izvor oftând,

Strivit din dor de dorul cel mai dor,

Și-n razele lunii, mă regăsesc arzând,

Îngemănând dorul cu amintirile ce dor.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 22 ianuarie)

Cutia Pandorei pre Patul lui Procust

Trântind timpul la picioarele unor pupile hipnotizate,

clepsidra păcătoasă le înghesuie în cocoașa unei lumi paralele.

În holospațiu, nebuni iresponsabili într-o realitate proscrisă,

sforarii lumii joacă cu păpuși hermafrodite,

impun limite și zdruncină gânduri în derivă pe umbra luminii.

În jocul destinelor, fără nicio prejudecată:

scopuri care scuză mijloacele,

hiatus de conștiință, surzenie la suferință,

oameni modificați ca anexă la tehnologie,

slujbe plătite, formă modernă de sclavie,

boli inovate pentru a vinde medicamente…

fac parte din politica lor de ingrediente.

Pe tarabele luxoase, printre suflete și flori,

scot la vânzare arătări cu coase și demoni cu ochi strălucitori,

a căror conivență patologică de concern

manipulează suflete prin constrângere și frică de infern.

Calculatoare mult mai mici decât palma gestioanează totul de-a valma,

iau suflete cu chirie și le construiesc holograma;

între spălarea inimii și spălarea creierului,

fericirea a devenit apanajul serverului.

În regatul dispăruților atlanți – paradis plin de neliniști –

se vând dogme pe post de esență cu mesaj sublim

care propovăduiesc supunerea ca o protecție mentală

transformând în ornamente conștiința alienaților flagelați.

Iar ei pozează în arhangheli, cel mult, heruvimi,

simulând și stimulând procese de conştiinţă

în nereușita de a ne invita pe toți

la decernarea eternității în închisoarea de suflet.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 21 ianuarie)

ALT FEL DE IARNĂ

Cu fluturi virginali și soare cu dinți,

Înrumenind ades văzduhul în amurg,

Începe anotimpul călătoriilor cu minți

În ritmul trăirilor perpetui ce se scurg.

În liniștea albă scârțâind fără-ncetare,

Transferul de energii înviorează mintea,

Iar curcubeul iernii se scurge-n cugetare

Și-nalță aripi de lumină ce sărută fruntea.

În buciumul de lemn, se-aud cântând

Ninsorile cutreierând aduceri-aminte;

E vremea secerișului în lanul din gând

Când poți umbla desculț printre cuvinte.

Și-n urma acestei ierni poți rămâne

Cu mult mai plin de semne de belșug

Din care să umpli sufletul cu grâne,

Pentru vârtelnița timpului pe crug.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 19 ianuarie)

METAMORFOZE

Provoc prezentul la duel;

trecutul mă recuperează din întâmplări cotidiene.

În dezmierdările luminii,

tăvălugul de patimi tranchilizează descompunerea timpului.

Activ, nu doar prin simpla deplasare,

măsor timpul cu bătăile inimii;

cu fiecare dintre ele, tămăduiesc metamorfoza,

mă sincronizez patetic cu orele în zbor,

șoaptele pașilor, încă,

lasă urme auzite în memoria mersului...

Chiar dacă amurgul trage cu ochiul,

în marea liniștită,

gust din libertatea de a fi

fără a respinge experiența furtunii;

numai cine n-a naufragiat niciodată o exclude.

De la viață,

am învățat legea compensației:

cer din ce în ce mai puțin...

Oricum, lucrurile se-ntâmplă!

(Drobeta-Turnu Severin, 2019, 18 ianuarie)

Rondelul gândului

Răspunzând la intima chemare

A dorului tăcerilor din minte,

Pe frunte, se-așterne fierbinte

Cum soarele de vară, pe mare.

Cumpănind trăirile-n cuvinte,

În dorința lui de confirmare,

Răspunde la intima chemare

A dorului tăcerilor din minte.

Cum blitz-ul său în fulgerare,

Finețea viziunii nu-și dezminte,

În strălucirea unei clipe sfinte,

Înțelesul unei vieți întregi apare,

Răspunzând la intima-i chemare.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 17 ianuarie)

Interrogatio

Nu cu mult timp în urmă,

când luna se umfla la orizont,

– răscolind marea, dar poleindu-i apele;

umbrind potecile, dar luminând covoarele întinse ale câmpiilor;

adormind pământul, dar trezind semnele de punctuație ale omenirii –

scriam despre vulturul aselenizat

pe ogorul de bumbac parțial înflorit

de zâmbetul convex al celui de-al treilea pătrar.

Mai ieri,

reflectam la orizontul mileniului trei

și iată-ne în dimineața primului său secol;

nunta deceniilor este eclipsată de divorțul anilor.

Taină mobilă

– ireal de sinceră, negălăgioasă și atotputernică –

a eternității imobile,

energie inepuizabilă care ne stoarce de vigoare și de zile,

ca o avalanșă într-un spațiu închis,

mult prea repede trece timpul prin noi;

ne perfuzează trăirile cu amintiri de bucurii și dureri,

ne dezbracă de părinți învelindu-i cu stele

care-și bat clopotele de la una la alta...

În statornicia profundă a rotundului infinit,

îl pune pe fiecare la locul lui și pe toți, la un loc.

Astăzi,

în disconfortul (sper) trecător al curiozității,

nepricepând nemărginirea desăvârșită și armonioasă

mă întreb:

universul se gândește o clipă la noi?

Când viforul rătăcea la marginea văii

ca Odiseu (sau Ulise) pe o mare agitată,

în fluviul de energie cosmică al unei nopți înstelate,

am scris acest poem;

încercând cuvintele să-mi amăgească,

versurile mi le dicta cugetarea subconștientă.

În universul de suflete rebele,

în vorbe nu la fel de pufoase ca zăpada,

se întrupează și explicația inerentă.

(Rânca, 2O19, 15 ianuarie)