Știa că nisipul nu curge la-ntâmplare:
După îndatoririle lui corporatiste,
În jocul mult prea egal al clipelor,
Anticipează cenzura și ancorează adevărul
Cum o barcă în rada orizontului de aramă.
Încercând să nu cadă în capcana generalizării,
Și-a propus o aventură în iertare
Orientată spre sinele interior.
Singura speranță era ca nisipul să nu intre în agitație,
Să renunțe la o bătaie de cap în plus
Și să nu-l bage prea mult în seamă.
Atunci, tocmai atunci, aripa ultimului gând
Desprinde ancora vieții de lutul adânc.
Cu indiferența divină a duhului salin,
O lumină zgomotoasă de argint
Tivește chenarul ferestrei dinspre mare.
În scoica în care marea încărunțește,
Răsfrângerea luminii închide orice înțeles.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, O8 iulie)
