LIMBA ROMÂNĂ

Când Dumnezeu a făcut cerul și pământul
și a despărțit întunericul de lumină,
exegeții spun că îndemnul și cuvântul
le-a rostit în dulcea limbă română.

Oricât am fi de răi, cu sufletul de piatră,
oricât am fi de îngâmfați sau de modești,
ne regăsim cu-adevărat în sfânta vatră
din templul limbii noastre românești.

De vom fi întrebați de-o voce păgână:
cine suntem și ce limbă vorbim?
Noi să-i răspundem: limba română-
o combinație între iubire, dor și destin.

Oricine am fi și ne exprimăm un gând
ne prelungim viața cu fiecare cuvânt;
În dulcea limbă românească, dacă grăim,
viața, cu o altă viață, ne-o prelungim.

În viață, am fost și am să rămân un truditor
pe încercatul plai cu dor al natalei țărâne,
iar, în suflet, al ispititoarei cerneli risipitor
și împătimitul de serviciu al limbii române.

Când zarva zilei se preface-ncet în  șoapte,
iar relaxarea așteptată cu răsplata trudei vine,
în gândurile-mi năvălinde-n prag de noapte,
în brațele limbii române, mă simt cel mai bine.

În această îmbrățișare plină de candoare,
voluptatea iubirii se cuibărește-n suflet stăpână;
Iar dragostea mea mare este acea mare
al cărei încercat țărm este limba română.

Despre limba română, cu drag, voi spune oricând:
a fost odată ca niciodată, o mândră crăiasă într-o țară …
la pieptul căreia, am plâns primul meu cuvânt;
Din limba română, nu mă poate da nimeni afară.

Când va fi să cobor în lumea celor drepți,
cu îndurare, te rog, preamărite stăpâne:
nu către plaiul veșniciei să mă îndrepți
ci în brațele sfinte ale limbii române.

Ultima dorință, pe care-o las să rămână,
înainte de eternitatea ultimului cămin:
să mi se rostească, în limbă mea română,
acel sfânt și mântuitor ultim cuvânt: amin.

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 31 august,
Z I U A    L I M B I I    R O M Â N E

DIALOG TEMPORAL

Mi-am dorit

să stau de vorbă, mereu,

cu clepsidra dinlăuntrul meu.

Azi, m-a înfruntat

cu cuvinte saline

și mi-a arătat

că este mai puternică decât mine:

mi-a scrâșnit,

în câteva îmbrățișări dureroase,

zestrea mea de tomnatice oase;

mi-a aruncat printre dinți,

de pe-al vieții bulevard,

 cuvinte lungi, sticloase,

ca niște lăncii ce despart

fluviile reci de apele fierbinți.

Văzând

că i-am dat câteva replici de-a dura

și n-a reușit să-mi împuțineze osatura,

a schițat un zâmbet de admirație,

cu un iz vădit de ostentație.

Neînțelegând prea bine mesajul,

am început să empatizăm,

eu, crezând că ne simpatizăm.

Ne vedeam din ce în ce mai des

și ne repoziționam cu subînțeles:

eu, pe-o margine a clipei,

ea, pe verfaforul aripei

cu care îmi răcorea sângele înfierbântat

de împotrivirea zborului forțat.

Eu mergeam pe calea mea liniștită,

ea îmi făcea umbra tot mai risipită;

Iar nisipul a început să-i lăcrimeze,

tot mai sărat și tot mai grăbit

în ritmul ridicării stelelor spre zenit.

Am admonestat-o supărat:

,,regret că te-am întâlnit;

mi-am dorit un dialog civilizat

în care speram să ne fi împrietenit”.

În dogmaticul dialog cu aceste pretenții,

clepsidra mi-a răspuns pe-ndelete:

,,cu foarte puține excepții,

viața este plină de dorințe și regrete”.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 26 august

RETRĂIRI

Ades, în pragul înserării, mai rătăcesc abisuri
Ce urcă din vii trecuturi spre asfințitul meu;
Și, prins de doruri răstignite-n sfinte visuri,
Le naufragiez în suflet, deși îmi este greu.

În tăceri pătimașe, învăluite-n dorințe și culoare,
Mai cred c-aș putea repeta clipa trăită și mâine;
Din muguri de amintiri, în suflet, te cresc, mare,
Cum crește bobul de grâu în aroma de pâine.

Mi-ai dăruit nebănuite clipe de lumină și bucurie
Ce mă-nnobilează să nu te uit niciodată.
Îți știu orice oftat și cicatrice albăstrie;
Cu ele, pe veci, am viața mea însemnată.

Calea spre mâine este încă deschisă
Prin amintirile năvălinde din trecut,
Iar repetiția, de mult, se dorește promisă
Ca un omagiu iubirii în care m-ai crescut.

Ne vom închide apoi în începuturi
Și vom rătăci pe fundul mării cheia;
Vom înverga catarge cu aripi de fluturi
Să ne continuăm renăscuți odiseea.

Din dor de plutire, vom crește-n avânt;
Din pulsul dăruirii, vom înaripa îngeri;
Și vom zbura(d)a între cer și pământ,
Sfidând cu tărie ale vieții constrângeri.

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 26 august

CULORI CARE DOR

Pe-un picior de plai,

cu gleznă romantică,

peste mugurii de flori,

ce-și cuibăresc paleta cromatică

la sânul zeului Apis

sau își amanetează viitorul

pe piciorușele de miss

ale unui suflet dulce, generos,

îndrăgostit de tonouri parfumate cu folos,

ieșit cu zumzetul împuținat

de constrângerile unui Ull conștiincios,

Primăvara - designer de top –

manageriază prezența florii

cu bucurii și speranțe

ce ies din tiparele culorii;

Degetele uluite de lumina de pe-alee,

încearcă să-și facă avânt,

încremenesc în fața frumuseții ca idee

și pipăie portofelul doar în gând;

Văzând cum se alintă pe-ndelete,

ochii cumpără câteva zâmbete,

florilor cochete;

Trecătorii,

înveșmântați în clepsidre,

picură fire de speranță

peste lăncile de argint aurite

ce le străpung sufletele

cu disperarea unui nou început;

Mai triste,

mesele de șah sunt la locul lor.

Unul dintre capete sughite cu dor:

Unde o fi plecat?

Ce s-o fi întâmplat?

Mirările încrețite de acest fior,

împrumută culoarea florilor;

Aripile fluturilor de noapte

adie friguri și ploi ce zgribulesc vise;

Gândurile descresc în șoapte,

șoaptele în oftaturi induse.

Înfiptă în fiecare dintre noi,

viața a-nceput, probabil, în doi

cu o floare culeasă sub nori

și se-năbușă în nori de flori.

Se măsoară în timpuri,

nu, în anotimpuri.

Ochii nu mai râd culori;

Doar timpul ma are gust de flori.  

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 24 august

ANCORĂ PE CANDELA VIEȚII

Când coboram tăcut privirea dinspre cer

Și mi-ai zărit golul atârnând de suflet,

Pe-un nisip vălurit, mărunt și stingher,

Mi-ai potrivit pașii pe-al vieții menuet.

Instantaneu, în suflet, m-a fulgerat dorința

Să-mi caut rostul vieții în unda viselor perene;

Mi-ai mângâiat tâmplele arzând de neputința

De a-mi acorda dorința chemărilor de sirene.

Când vântul aduna pașii pe-ntinderea-ți divină

Și crestele sidefii înspumate le mângâia ușor,

Iar stelele suspinau cu stropi mari de lumină,

Spre mal, alergam talazuri cu gânduri de dor.

Când, în iureșul vieții, noi am cunoscut

Zăpezi peste stele și aripi din diluviul norilor,

Chiar turbarea vântului într-un sărut necunoscut,

Mare, tu m-ai ajutat să simt reduta învingătorilor.

Încă mai simt, desprinzându-se din brațele amurgului,

Fluturii viselor izbind stelele de cerul amintirilor,

Iar valul meu de sânge cățărat pe dorința sufletului

Îți caută, în fiecare dimineață, culoarea gândurilor.

Un  tainic gând mă-ndeamnă să-l descos

și să-l înfășor pe snopii argintii de stele:

Pe veci, tu-mi ești uleiul norocos

Întreținând candela vieții mele.

Din volumul ,,MARE  ȘI  DESTIN”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 24 august

Conviețuire

Cum orice mugure de aripă
sau fulg de cenușă
a însemnat cândva
un (re)început de Phöenix,
această poezie s-a născut
cu mulți ani în urmă
când am desenat primul bastonaș
sau cârlig sau oval
sau ... cine mai știe?

Asemeni lunii în mișcare nocturnă,
umbra uitării
mângâie circumvoluțiunile
cu dâre de întuneric și de răcoare
pentru a le îndemna să se întindă
la lumina tăcerii reconfortante.

Așa, au alunecat și gândurile mele
pe colinele lor domoale
până pe chipul copacului schilodit,
mestecat chimic și netezit mecanic.
Altfel, ar fi apărut mult mai devreme,
poate s-ar fi pierdut,
rupându-se de lumea lor de cuvinte,
sau
ar fi căzut pe cealaltă parte a inimii.

Citește și zâmbește!
Numai așa,
poți readuce cuvintele
cu picioarele pe pământ!

E aproape toamnă.
Iar.
Simțirea mi-e atât de intensă
încât am rugat-o să se transfere în cuvinte.
O bucurie neobosită
mi le rătăcește printre rime părăsite,
iar gândul ruginii
le colorează cu arome coapte.

Mi-am mutat domiciliul în cuvinte.
Din această conviețuire,
cresc muguri de aripi,
dar s-a iscat și puțină dezordine!

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 23 august

Ți-am adus în dar o mare

Iubito, ți-am adus în dar o mare
În care-am pus toată simțirea mea!
Am încins-o cu un brâu de soare
Și am plătit-o-n timp cu viața mea. 

În vis curat, cu gust de curcubeu,
Ți-am așternut marea la picioare;
Și mi-am dorit, sperând mereu,
Să fac din viața ta o sărbătoare.

Când valuri înspumate de furtună
Au inundat și plaja sufletului tău,
N-ai așteptat să vină vremea bună,
Ai aruncat frumosul brâu de curcubeu.

Spășit, am rugat marea să mă ierte
C-am îndrăznit să pun pe ea un preț;
Și speram, chiar dac-o să mă certe,
Că n-o să mă trateze cu dispreț.

Zâmbetul ei mitic, de toate mai presus,
Încurajat de genele-i saline și albastre,
M-a îndemnat să stau mereu cu fruntea sus
Și-a-ntins o punte între sufletele noastre.

Lecția de viață va dăinui veșnic în sufletul meu:
„Curcubeul nu apare niciodată după vreme bună!
Nici sufletul nostru nu s-ar mântui-n curcubeu
Dacă-n ochi n-ar exista lacrimi de furtună.”

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 23 august

Gândul absent

Gândul absent[1]

Între noi,

este zi, liniște și lumină;

Nu știu

dacă suntem aproape sau departe,

deși un singur pas ne mai desparte,

al meu sau al tău.

Distanța dintre noi

se măsoară în acest pas,

iar lungimea lui

este măsura gândurilor noastre,

deci pe noi ne desparte un singur gând,

al meu sau al tău.

În logica acestui silogism banal,

ar trebui să iasă gândul triumfal,

să ia acest pas de mână,

iar sufletul să îmbrățișeze gândul.

Fiecare pe al celuilalt.

Întotdeauna,

mi-am dorit să gândesc frumos

(probabil și tu gândești la fel)

și acum mă întreb:

de ce ne este frică să mergem?

Nu ne plac gândurile

care ne fac să cădem pe gânduri;

Ne este frică

să nu ne rupem picioarele

din această cădere;

Poate suprafața este puțin instabilă

sau  

din cauză de prea multă lumină!

Știu.

Vrem să vină noaptea,

să ne securizeze intimitatea cu folos

și să ne încălzească gândurile

la pieptul ei generos.

Văzând că,

în noaptea aceea, atât de clară,

ne-au căzut frunțile de-a gândului povară,

am realizat că,

în gândurile noastre, ne-am iubit,

dar acel unic pas a fost prea ostenit.

Și totuși,

Gândurile noastre sunt lipsite de putere

și nu învrednicesc acel unic pas,

din moment ce, între noi,

continuă aceeași tăcere.

Așa, am aflat că,

deși n-ar trebui

să fie în a lucrurilor fire,

nimic nu ne înșală mai mult

decât propria noastră gândire

și

nu vom ști niciodată

dacă vom fi pedepsiți pentru gândurile noastre

sau

vom primi pentru ele răsplată.

În schimb, am aflat că

cele mai încrâncenate dispute

le avem cu gândurile noastre,

chiar mărunte,

și fiecare dintre ele

ne mai pune câte o cută pe frunte.

Cu toate aceste servituți,

pașii noștri rămân în continuare tăcuți.

Dar cât de zgomotoase ne sunt gândurile?!

Îmi cumpănesc cuvintele în al meu gând

și pun o întrebare, în ultimul rând:

De ce este nevoie de doi pentru a face un pas?

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 22 august

---

[1] Inspirată din poezia ,,Pasul absent” a lui Octavian PALER

Îmi pipăi amintirile cu privirea

Prin vis, plăcute clipe, din somn, mă trezesc
Și,-n ecou albastru de val, de suflet, se lipesc.
Închid iarăși ochii, le caut însetat menirea
Și pipăi concupiscent amintirile cu privirea.

Mare, cu drag, mi-aduc aminte că, odinioară,
M-ai cucerit de-a pururi cu pacea ta interioară;
Iar incursiunea resemnată în această amintire
Fidelizează momentul meu preaplin de fericire.

Sirenele, parcă desprinse din alte emisfere,
Încă, m-ademenesc cu vocea lor dulce, de miere,
Și-mi înfășoară amintirile fierbinți, spre dimineață, târziu,
În brâul tău fluid, de orizont albastru-sângeriu.

Mă dor amintirile toate a căror regină tu ești
Și doar o rugăminte mai vreau să-mi împlinești:
Să-mi fii pe veci și vis și noapte și zi-lumină-n mine!
Să mă aștepți! Cândva, am să mă-ntorc la tine!

Acum, mă cuibăresc unde mă cheamă al minții mele zbor,
Desăvârșind mugurii gândului obosit de-atâta dor.
Îmi port cu demnitate slova pe slobodul meu drum
Și nu aștept răsplata trudei mele, nicidecum.

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 22 august

Copilăria adu-mi-o iară

În brațele tale, mă simt legănat
de spiritul pădurii tainic și blând.
Din ele, copilărie am adunat;
În plasa lor, sunt fir tremurând.

Pe creştetul meu, valul vremii palpită
cu licăriri de stele în depărtări.
Cheia timpului îmi este rătăcită,
iar umbra se lungește peste zări.

Uitarea se-ntinde; Ce mă-nvăţară
vechi anotimpuri, parc-am uitat.
Acum, sunt firul ce se-nfioară
la frunze ruginite și al pădurii oftat.

Brațele tale îmi sunt legănare.
Legănat, în somn, mă ridic.
Copilăria, adu-mi-o iară,
să nu mă trezească nimic.

Nu știu de ce oamenii sunt ofensați
acum, când încerc să-mi urmez visul.
Du-mă în anii aceia visați
când toți mă-ncurajau să ating paradisul.

Fă-mă iar copil cu privirea senină
în lumea asta întunecată.
Când am nevoie de mai multă lumină
să descopăr totul în nimicul de altădată.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21 august

Meditație retorică

Vă rog să mă credeți că-mi este foarte greu
să-mi amintesc de coșmarul meu,
împăcarea violentă cu realitatea,
tot mai uzurpată de nedreptatea,
din ce în e mai mârșavă a zilelor
în care înotăm
și pe care nu mai reușim să le controlăm.

Nu cred că este o întâmplare
că omul folosește foarte rar
și extrem de selectiv
libertățile pe care le are.
Așa se întâmplă cu ceea ce nu are limite,
libertatea de gândire
și în locul ei
pretinde ca și compensație,
mai grav, ca despăgubire,
libertatea cuvântului.
Dar și pe aceasta o folosește cu sfială
și nu cu vocea întreagă, la iveală.
De ce ne e teamă
ca mintea liberi să ne poarte
în viața noastră scurtă
ce-i goană către moarte?
De ce, când nu e cazul și tot mai des,
ne lăsăm fraieriți și o facem pe prostul
lăsându-i pe alții să gândească-n locul nostru?
De ce nu ne folosim inteligența
și ne facem viața tot mai grea?
În loc s-o ordonăm, o complicăm;
în loc s-o luminăm, o întunecăm,
în loc s-o diversificăm, o unificăm,
în loc s- …
Nu cred că din comoditate
sau din lașitate,
dar și din acestea într-o bună parte.
Într-o lume tot (mai dorit) confuză,
tendința de a supraviețui domină orice altă tendință.
Un lucru simplu ni-l refuzăm la gândit:
prezentul vieții este de neprețuit;
Dar, peste timp,
sângele nostru nu ne va absolvi de vina
de a-i salva,
acum când nu este prea târziu,
în noi lumina.
Altfel, viața noastră devine doar timp care curge,
iar nisipul clepsidrei, fără roade,
se scurge, se scurge, se scurge …
Așa am ajuns în intolerabila situație,
de a da ,,gălăgiei” mai multă semnificație;
Numai așa, viața noastră ar căpăta mai multă consistență
și nu am mai avea atâta ,,liniște”
în existență.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21 august

Întregul unui relativ absolut

Mi-ai dăruit soarele şi marea, într-o frenezie,

mi-ai dăruit cântecul valurilor şi a lor poezie,

mi-ai dăruit nisipul şi asfinţitul din acea noapte

în care luna, pentru câteva clipe, ne vorbea numai în şoapte.

Într-un relativ absolut, mi-ai dăruit zâmbetul tău,

regăsindu-l, astfel, pe cel al sufletului meu.

Mi-ai dăruit noaptea, infinitul şi stelele lui,

tăcute, într-o dulce serenadă a destinului.

Mi-ai dăruit clipa în care am închis ochii ca să păşesc,

condamnându-mă la simţire, fără a mai vrea să privesc,

fără să te mai rog, ca până acum, să-mi citeşti

în palma stângă viitorul, implorându-mă, în el, să te regăseşti.

Mi-ai dăruit prezentul, clipa de fericire

transformându-se în clipe lungi de desăvârşire

pe care le-am lăsat fără teamă să se scurgă adânc prin mine

ca şi cum ar fi fost cele din urmă clipe de comune destine,

ale mele, ale tale, clipe înalte, rotunde, simţite,

în care am avut totul, ajungând în epicentrul vieţii trăite.

Şi, cu litere de foc crestate pe suflet, pentru totdeauna,

mi-ai scris povestea fermecată a împerecherii Soarelui cu Luna

în care, atunci când nu mai aşteptam sau nu mai credeam în nimic,

au răsărit şi Soarele şi Luna în al ochilor mei relativ întuneric.

Mi-ai dăruit aripi mult prea mari pentru trupul meu,

înalturi mult prea înalturi pentru tot ce sunt eu.

Cu ele, mi-ai ridicat spre infinit sufletul aşezat pe pământul rece,

m-ai purtat spre văzduhuri necunoscute prin care doar absolutul trece,

ceruri pe care, din dorinţe rămase himere până atunci, doar mi le imaginam

şi, în nopţi îngropate în lacrimile tulburi ale deznădejdii, le desenam.

Mi-ai dăruit fără să ştii, fără să vrei, poate,

frumosul cel mai pur şi mai frumos dintre toate,

mai frumos decât orice idee de frumos conturată de cineva vreodată,

fără să înţelegi că acest dar este pentru mine o răsplată.

Mi-ai dăruit visul pe care, cu ani în urmă, ţi-l lăsasem,

fără să-ţi spun că, doar în gândul tău, îl abandonasem,

fără să-ţi cer să ai grijă de el un pic,

chiar fără să sper, fără să te rog absolut nimic.

Mi-ai dăruit, fără să poţi înţelege, blândeţea şi căldura,

când atingerea delicată a mâinii tale mi-a conturat făptura.

Mi te-ai dăruit pe tine aşa cum din visele mele mi te aminteam

şi aşa cum, să te mai simt măcar o dată, cu ardoare, îmi doream.

Mi-ai dăruit întregul unui relativ absolut, foarte tare,

rămas scris, din veci şi până azi, doar pe valuri de mare,

un cântec al sufletului meu, povestea mea de asfinţit,

aievea unui val fără de val sau unui răsărit fără de răsărit.

Ştiind că, atunci când visul se va sfârşi, 

voi arde din nou,

ajungând scrum împrăştiat de vânt sub tălpile tale,

într-un trist ecou.

Din volumul ,,REVELAȚIA CUVINTELOR”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21  august

Revelație sau dilemă?

Deși,

despre adevăr,

am primit atâtea certitudini și asigurări,

de la prieteni cu prestanță

și chiar de la viață,

am o constatare tristă

despre un lucru care mă înfioară

pe care,

pentru prima oară,

îl scot în afară:

mi-a trebuit o viață întreagă

să am revelația

că adevărul nu există.

Sau poate,

mult prea preocupat de

„de unde”, „încotro” și „de ce”,

nu am mai avut atâta energie

să-l descopăr și să-l arat și altora.

Dacă eu nu sunt în stare să-l găsesc,

de ce nu mă caută el?

Sau ajunge la mine doar când

sunt plecat în căutarea lui?

De ce mai avem nevoie

de gânduri nerostite și vorbe?

Nu cumva,

gândurile sunt făcute

doar pentru a-i ascunde adevărului forma,

iar cuvintele, sensurile lui - până acum - tăinuite?

Trăim vremuri halucinante:

prea mult,

minciuna prinde viteză,

se umflă în pene

și-și revendică statutul de adevăr.

Și atunci,

de ce să mai inventăm adevăruri

când ea are atâta crezare?

Cu toate că

încerc să mă opun cu ostentație,

sitcom-ul meu curge

din revelație în revelație:

singurii oameni care percep adevărul

sunt cei care își trăiesc, în afara vieții,

misterul.

Și totuși ...

Deși am încercat să schimb asta mereu,

îmi este din ce în ce mai greu

să cred că trăiesc doar în minciună;

Poate doar într-un adevăr

care este numai al meu.

Imens în doruri,

în posibilități, finit,

încă, mai caut vieții mele trebuința.

Și-n curgerea mea,

de la nimic spre infinit,

îmi port dilematic și resemnat neputința.

Din volumul ,,REVERIE”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 2O  august

E marea o sirenă care mă cheamă

E marea o sirenă care mă cheamă
Prin valul său ce sărută pământul
Și vestește cu clopotu-i de aramă
Că-ncep corăbiile să prindă vântul.

Spre mine, zefirul strecoară
Un gust arămiu de cer tomnatic,
Iar aripa-i albastră și ușoară
Învăluie dorul meu ostatic.

În piept, simt vibrații albastre de lună
Într-un nostalgic și fierbinte fior;
Prin gândurile mele răvășite, răsună
Ecoul clopotului de suflet și dor.

Prin el, vocea mării duios se unduie;
Cu-al său timbru, îmi furnică palma,
Iar vechea iubire, în sufletul meu, suie,
Și gândurile se năpustesc de-a valma.

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 2O august

VIS TANDRU

Când  noaptea
își coboară liniștită voalul
și genelor serii
le trage insinuant fermoarul,
înainte
de a-mi coborî genele ostenite,
îmi las ochii la fereastră
-două felinare în a sufletului glastră-
ca să vegheze,
cu flacăra gândului
ostenit de așteptare,
drumul visului
spre cuibul cu doruri oftate.

Cu capul,
așezat pe un puf de dorințe,
trimit mâinile
-ochii tactili ai sufletului-
în întâmpinare,
să primească gesturile
pe care
nu am îndrăznit
să le schițăm altădată.

La fiecare atingere,
îmi cântă inima
prin ochii din fereastră.

Te ascund la pieptul meu
-viu popas și jar nestins-
să-mi dai prinosul tău
măcar o noapte,
tandru vis.

Din volumul ,, REVERIE”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 19 august

Îmi ești în gând, în vis și-n șoapta inimii

Chiar dacă mi se pare ciudat și nefiresc,

În visul meu, trăiesc ca-ntr-o eternitate;

Când flori de vis, în pieptu-mi înfloresc

Și nisipul clepsidrei nu curge mai departe.

Am întotdeauna sub formă de proră trează

Un vis fierbinte, împătimit să plece în larg;

Viața nu e niciodată ușoară pentru cel care visează

Asemeni așteptării valurilor care,-n visul digului, se sparg.

Trecutul meu e cauza amintirilor de sare

Ce se-arcuiesc în vise pe al tău curcubeu;

Cu ce-aș putea să mai compar a mea stare,

Dacă n-ai exista, mare, în sufletul meu?!

Îmi ești în gând, în vis și-n șoapta inimii

O umbră albastră într-un albastru decor,

Un parfum amețitor din orhideea patimii

Ce-mi răvășește sufletul împovărat de dor.

Încă, mă-nvăluie talazul tău cu-al său fior

Și-mi crește fluturii din mine să se zbată;

Din amintiri saline, croiești un aprig dor,

Iar timpul parcă-și rătăcește a lui durată.

Într-o tăcere sobră, hrănită-n necuvânt, ce plânge,

Îmi port cu fală visul pe unda-ți mișcătoare și albastre

Aripa lui vie, prin valuri înspumate, se răsfrânge

Între destinul hărăzit și malul sufletelor noastre.

Din volumul ,,MARE  ȘI  DESTIN”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 19 august

Pe lângă clipe fericite

Gândul meu răvășit zboară dezmărginit
Spre-ntinsul mării și cu dor o-ncredințează
Că,-n sufletul meu tomnatic, au poposit
Talazurile mării încuibate-ntr-o rază.

Amintindu-mi că, de-a lungu'-ntregii vieți,
Pe lângă clipe fericite, uneori, au fost și nori-
O combinație de neîmpliniri, iluzii și tristeți
Care s-au risipit, de fiecare dată,-n noii zori.

Chiar și norii, pentru adevărata lor menire,
Din spuma mării, sunt nevoiți a se-mplini.
Asemeni mării, în infinita ei nemărginire,
Într-un târziu, sfârșesc prin a se liniști.

Dacă e un spectacol mai măreț decât marea,
Nu poate fi decât în interiorul sufletului meu încercat
A cărui furtună îi depășește cu mult abisul și zarea
Conturând profunzimea și limitele destinului asumat.

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 18 august

Mare și copac

Eva, un suplu val cu gene lungi de sare,

A reușit să crească, să se facă mare.

Deși moare valul la glezne de liman,

Marea viețuiește și crește în ocean.

Adam, o frunză verde ce,-n al vieții iatac,

A reușit să crească și s-a-nmulțit copac.

Deși moare frunza-n ramuri, de vântul tăios,

Copacul viețuiește și replică-n codrul vânjos.

Sortiți suport al vieții, mare și copac,

Au construit dăinuirii prielnic habitat.

Eva și Adam, din taina lor ursită de grabnică pieire,

Au zămislit, dintr-o simplă pereche, efemeră omenire.

Din volumul ,,MARE ȘI DESTIN”

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O august