VIAŢA M-A ÎNVĂŢAT UN ADEVĂR SFÂNT

Muntele m-a învăţat cum să urc,
Cărarea: destinaţia să n-o încurc,
Râul: fără rost şi ţintă să nu curg,
Noaptea: cum să mă bucur de amurg,

Cuvântul: să stau de vorbă cu el, să-l ascult,
Cumpătarea: să nu râvnesc în viaţă prea mult,
Floarea: să zâmbesc cu priviri parfumate timpului,
Grădina: să mă îmbrac cu veşmintele anotimpului,

Jungla: să-mi croiesc drum cu zâmbetul pe buze,
Moartea: să vreau să trăiesc şi să nu-i cer scuze,
Zorii: să primesc lumina cu porţile deschise,
Vântul: să hălăduiesc printre doruri şi vise,

Răscrucea: să aleg urmele paşilor după Steaua Polară,
Primejdia: să n-o sfidez chiar dacă mi se pare uşoară,
Neodihna: să nu mă plâng dacă n-am căpătâi,
Ambiţia: să fiu mereu printre cei dintâi! ...

Abisurile şi piscurile mă cheamă
Să mă decopăr între curaj şi teamă
Chiar dacă sângele nu încetează să mă invite
Pe drumuri cu ghirlande înţesate de ispite.

Viaţa m-a învăţat un adevăr sfânt:
Să ştiu pentru ce trăiesc în această lume,
Iar felul în care îmi trăiesc zilele pe pământ
Să trăiacă cu mult mai mult decât mine.

De la părinţii mei credincioşi, am învăţat
Că la răscruce de viaţă nu există indicatoare.
Dacă de bunul Dumnezeu mă las povăţat,
Voi găsi drumul bun de la prima încercare.

Din volumul ,,Meditaţie retorică"

Timişoara, 2O16, O8 mai