TIMP CONVENŢIONAL

În fiecare zi, există o altă zi.

Suntem o făptură a închipuirii noastre

într-un spaţiu al nostru rezervat.

Dintr-un capriciu numit supravieţuire,

ocolind până şi ceasurile deştepte,

timpul zboară ca gândul înaintea avionului

şi ne frustrează de răgazul

de a ne cunoaşte pe noi înşine.

Veşnic pus pe goană,

până şi spaţiul s-a rătăcit în timp.

Jumătate din lume fugăreşte cealaltă jumătate,

ne îmbătăm promiscuu în complimente cu nesaţiu,

faptele noastre inovează o natură cu organe extirpate,

la margine de spaţiu, apele căştigă tot mai mult spaţiu.

Sub presiunea timpului convenţional,

călătorim în spaţiul multidimensional,

nu mai coborâm în templul trupului real

pentru dezvelirea sufletului ancestral.

Alte lumi pe care le (ne)cunoaştem au ceva sfânt,

mărturisesc şi altceva decât propria lor existenţă,

cu viaţa spirituală, suntem la pământ,

nu ne mai temem de nicio penitenţă.

La drept vorbind,

timpul nu se poate arăta,

se poate numai trăi,

arareori, cu derogare de limite.

La urma urmei,

nu se mai poate întâmpla nimic:

orice este în stare să se-ntâmple,

oriunde şi oricând

- este prevăzut în inerţia lucrurilor -

a rămas doar ecoul cu rezonanţe din ce în ce mai arămii;

lume nesfârşită în timp şi spaţiu,

prin mijloc, Calea Lactee.

Dincolo de curba sinuoasă a timpului,

să-nvăţăm a vieţui

în trancendenţa subtilă a clipei

până când viteza centrifugă

va derapa pe turnantă

şi o va deraia în decor.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 mai