PANTA REI

Arcuind zâmbetul într-o emoţie anume,

în miezul unui anotimp,

deloc întâmplător,

omul vede doar arborii cum se clatină

din ce în ce mai mult

şi frunzele cum aleargă prin iarbă

din ce în ce mai repede;

cărarea se alintă şi ea

cu bogăţia covorului de frunze;

vântul ştie că frunza este a lui.

La margine de gând bătătorit de paşii timpului,

răscoleşte frunzele căzute

şi deschide uşa amintirilor;

o adevărată avalanşă îl pătrunde.

Se uită lung după timp şi nu-l vede.

Vede doar cum semenii încărunţesc şi se-apleacă asemeni copacilor;

 observă că zilele se nasc cu seara la început şi dimineaţa la sfârşit;

descoperă că timpul are o nesfârşită răbdare de a înghiţi totul;

„ieri” devine „mâine” într-o curgere fără frână;

umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit ...

În clipa aceea,

a devenit melancolic şi a descoperit regretul:

„am cunoscut bucuria şi durerea;

nimeni nu m-a învăţat cât valorează o clipă ...”

Dar era prea târziu!

Muzical, norii împing tunete noi;

cuvintele cad în umbră,

în colţul asfinţitului,

păianjenul începe să însăileze o pânză ...

Adevărul începe de mai sus,

de deasupra grengilor,

dintre stele,

de unde lumina fiecărei culori se împarte în dăruiri!

Totul curge în spaţiul fără de timp

şi în timpul fără de spaţiu!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 21 mai