În lanul meu mănos de amintiri mereu crude,
Primăvara miroase a pământuri desţelenite,
Pământul miroase a pâine duhovnicească şi trude
Plămădite din sudoarea mâinilor bătătorite.
Fără a simţi presiunea zilei de mâine,
Într-o copilărie cu dragoste primenită,
Am crescut sărutând dimineţi, cărţi şi pâine
Cum creşte aburul într-o pâine rumenită.
Dospind umilinţa aproape fatală pe taraba urgiei,
Azi, privesc cuptorul de aur din aduceri-aminte,
Îmi ţip neputinţa pe uliţele neuitate ale copilăriei;
Mă simt pustiit şi păgân în faţa pâinii sfinte.
Din când în când, pe gândul avers,
Lumina veghează aroma de pâine;
Avem nevoie urgentă de un miracol revers
Să-i mai (re)găsim făuritorul şi mâine.
Aşa cum lumina este pâinea ochilor,
Iar speranţa, pâinea îngenunchiaţilor,
În pâine, stă adevărul existenţei, pur şi gol,
Cu rol accentuat de veritabil simbol.
Istoria e ciclică, motiv pentru care tremur
Şi, cum de câteva ori, ni s-a mai întâmplat,
România este zguduită de un real cutremur
Cu epicentrul localizat în zona veşniciei, la sat.
Viaţa ţăranului se înrăutăţeşte de azi pe mâine;
I se frământă destinul ca aluatul de pâine.
Din volumul ,,Meditaţie retorică"
Cluj, 2O16, 11 mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu