JUCÂND SUB PROPRIA ÎNFĂŢIŞARE

Răsunau clopote într-o cetate cu parfum de aşteptare,

luna plutea peste lac ca o barcă de argint,

razele ei îngânau o psalmodie ca un alint

ce-nchega în taină şi suspin, şi bucurie, şi chemare.

Scene de gând perindându-se ca la cinematograf,

îndoială şi credinţă,

luptă pe la colţurile vieţii,

nelinişte pusă în libertate,

intersecţii mai mult sau mai puţin destrămate în şuviţe ...

Sfidându-le cu nonşalanţă,

cu sens unic în priviri,

clepsidra scufundată în sângele meu

a ridicat ancora spre liniştea dezrădăcinării

cu mult înainte de a-mi boteza mişcările.

Încăpută pe mâna destinului,

cred că ultima mea naştere a căzut pe pământ.

Nevămuit şi fără viză,

cu dor inconştient de evadare,

am pornit imediat să-mi caut vatra,

cu bătăi de inimă,

pe oasele proprii,

să mă descopăr în dansul vieţii

cu fălfâiri rotunde şi fluide de aripi himerice.

Cavalcând cu bagajul de vise pe umeri,

nomad prin haosul niciodată împlinitei căutări,

(incapabil să înţeleg această raţiune),

mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile.

M-au înfiat depărtările şi m-au frustrat de mângâiere

m-au bătut ploile cu potopenie de fiere,

m-au muşcat toate vânturile de pripas

născute în văzduhul încleştat în căngi de gheaţă

când noaptea se plimba cu molcom pas ...

Strecurându-mă printre ele cu încăpăţânare

Şi, înghiţind cu nesaţ lumina din zile,

am navigat pe ape dansânde cu valuri infidele,

m-am îmbrăţişat cu şuvoaiele,

mi-am lăsat sufletul purtat de torente rebele

am băut din toate apele adâncului ...

Niciodată, nu le-am căutat rostul şi sensul.

Tainele lor rămân închise în semne pe urmele timpului.

Scăpat din pandemoniul aproape ireal,

mi-am înfipt adânc privirile în zare;

Din toate astea, a rămas din mine cel real

jucând sub propria înfăţişare

Respectând legea naturii,

doruri neatinse,

bucurii nesperate şi efemere

mi-au aprins zăpezi în cuptorul din suflet

revărsându-şi preaplinul din beţia contrastului.

Pe lângă daruri învelite în panglicile nemuririi,

menţinând treaz copilul din mine,

mi-au lăsat un dar mai de preţ decât toate:

libertatea noţiunii de a fi

pe tărâmul dorurilor fără hotare

şi liniştea bucuriei fără margini de a visa.

Exersându-mi sufletul,

am aflat că trăiesc dăruindu-mă.

Nu mi-am marcat niciodată drumul

ştiind că el se continuă şi fără voia mea.

Mă rătăcesc zile şi nopţi,

lumini şi umbre aleargă bară la bară;

aproape ambuteiaj.

Ungând axa timpului,

ucenic preţ de-o viaţă la zidirea lumii,

continuu să caut drumul către mine.

Neîncetat.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 mai