Am pierdut pentru moment clipa de solitudine,
Privind prin fereastra îngustă a casei părinteşti;
Cerul pal limpezea în mine această certitudine:
Iată adevăratul chip al vieţii pe care-o trăieşti!
Pe albul maculat al pereţilor vechi, scorojiţi,
Când gândurile mele se îngânau cu oboseala,
Şi clipe din mine şi îngeri se lăsau descoperiţi,
Spunându-mi că aceasta-i a vieţii rânduiala.
Intrând sfios în cea mai scundă încăpere,
Două mese mici o gaură-n covor astupau,
Iar scaunele goale îmi aduceau clipe grele
În gându-mi răvăşit de cei care le ocupau.
Întors spre uşile mărite, recent puse,
Am întrebat cerul, din ochi, liniştit,
Ştiind că şi el răspunsu-l pierduse
Odată cu cei care s-au prăpădit.
De cealaltă parte a curţii, un vânt pribeag ridica
Pletele sălciilor sub care soarele torid mă ascundea
Şi-n coama cărora îmi împleteam fanteziile cu joaca,
Iar apa cristalină a lacului verde uşor unduia.
Cu noduri în gât şi lacrimi în ochi şiroind,
Cu sufletul copleşit de amintiri profunde,
Am lăsat adevărul meu aplecat peste timp
În combinaţiile infinite ale gândurilor năvălinde.
Din volumul ,,Meditaţie retorică"
Şesuri-Bacău, 2O16, 14 mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu