CĂUTĂTOR ÎN SPAŢIU-TIMP

Dintr-un început simplu, totul s-a complicat;
În liniştea gândului, cântărind şi bune, şi rele,
Mintea ta iscoditoare, mirată de cerul înstelat,
Azi, e străbătută de fiorul căutărilor rebele.

Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi,
De mii de ani căutând răspunsuri la-ntrebări,
Obsesia adevărului îţi rupe mintea când o-ntinzi
Şi-ţi prelungeşte gândul până dincolo de zări.

Deşi nu stă-n puterea ta eclipsarea lui,
Ai socotit că soarele mai poate arde
Şi se mai poate dărui pe bolta cerului,
În ani, vreo cincisprezece miliarde.

Există legi încă necunoscute care guvernează
Şi presupusul răstimp ar putea să-l amâne;
Ne spui că forma spaţiului-timp ne influenţează
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?

Chiar dacă privirile ţi-s arse de soare,
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe;
Nu ochiul, ci drumul căutării te doare
Prin marele timp ce pare să nu aibă moarte.

Cu ochii sfidători sau aprinşi de mister,
Ai dat cu tifla sorţii şi de ea nu-ţi pasă
Şi,-n timp ce spargi albastre porţi de cer,
Nicio sfială iscusită nu te mai apasă.

Căutând secretul universului şi-al vieţii pe cărări de unde,
Întors în tine însuţi după obsedante peregrinări,
De nu te odihneşti, înlăuntrul inimii profunde,
Tot mai găseşti şi-acolo o furtună de-întrebări.

Din volumul ,,Meditaţie retorică"

Timişoara, 2O16, O9 mai