Statui înfipte semeţ pe-al inimii piedestal,
Cu timpul, amintirile încep să sporească;
Pe obsesia lor, zidesc argumente de cristal
Când în vis m-apropii de casa părintească.
Şi drumul se grăbeşte parcă să-mi facă loc
În potopul de lumină necenzurată de amiază,
Pieptul îmi pare zidit din cărămizi de foc
Ce,-n valul de arşiţă năpraznică, vibrează.
Sângele ştie cel mai bine ce-nseamnă acasă,
Aşa cum ştie povestea lutului un meşter olar;
Fluturii s-au aciuat în stomac ca într-o casă,
Până şi inima s-a mutat cu totul în plexul solar.
Între cele două semne inverse de întrebare,
Amintirile se aliniază după cum porunceşte inima;
Legile ecoului şi ale afinităţii sunt foarte
clare:
Acasă este acel loc unde ne doare cu doruri
ţărâna.
Născută cu dorul de lucruri care ard pătimaşe,
Înima se contopeşte cu trecutul la timpul prezent,
Mă torturează presându-mi pieptul cu strângeri
uriaşe;
Respir cu teamă să n-o trimit în viitorul absent:
„Scuteşte-mă de acest înalt privilegiu de a suferi
Aşa cum fiecare stalactită plânge pentru un capăt
de drum!
Ai îngheţa de groază pentru totdeauna dacă ai şti
Câte poticniri şi salturi mortale ţi-or mai fi
ursite de-acum!”
Drobeta-Turnu Severin,
2O16, 26 mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu