NEPĂSARE

Te-ai gândit vreodată cum simte o luntre

îmbrăţişarea intimă a apei de mare?

Cât de triste sunt faptele mărunte:

firul de iarbă nu ştie cât e de frumos şi tare;

cercul nu e în stare să-şi descrie rotunjimea;

zborul nu reţine îmbrăţişarea aripii sub bolţi;

stânca nu se plânge de colţii florii de colţ;

tăcerea creşte udată în necuvinte;

lumina şi întunericul sunt reciproc pendinte ...

Sau ce-ar spune o bucată de piatră

dacă ar putea comunica cu propria vatră?

Amintirile se privesc în oglinzi retrovizoare.

Cunoaşterea se naşte din transparenţă prin simplificare.

Când floarea îşi pierde petalele şi moare,

Nu piere, ci, de sine, se înfructă din culoare.

Dacă ţi-ai propus să descoperi lumea de sub soare,

descoperă-te mai întâi pe tine! Învaţă de la floare!

Numai prin negru, albul devine imaculat:

Ai atâtea metode de accedere la „a şti”.

De existenţa inconştientă, tu eşti singurul vinovat.

De ce neglijjezi îmbrăţişarea intimă a stării de „a fi”?

Dacă încerci să trăieşti pe cont propriu

şi nu ai cui mărturisi extazul pentru şoapte,

la întâlnirea cu visul, devii o conştiinţă înşelată,

dependentă de un anumit tip de noapte.

Influenţa sorţii se ghidează după o lege:

E suficient să ai puţină răbdare;

timpul face alegeri pentru fiecare;

ţie ţi se oferă doar ocazia de a înţelege.

Din volumul ,,Meditaţie retorică"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O2 mai