Tânăr fiind, credeam că viaţa-i o veşnică rimă,
Iar tiranicul ceasornic rece nu are nicio putere;
Cu timpul, am realizat că, în fiecare bătaie de inimă,
Există o patimă, o irosire, un timp şi o durere.
Pe prispa ochilor lumii, când noapte devine prea lungă,
Stă în genunchi o lacrimă desculţă arzând a viaţă;
Pământul se pune în mişcare şi lacrima începe să curgă
Aşa cum plânge bobul de rouă în fiecare dimineaţă.
Când stelele-şi dau mâna cu patimă adâncă,
În vraja unicei clipe, lumina lor devine cărare;
Când îşi dau mâna lacrimile la margine de stâncă,
Din licărul lor miraculos şi suferinţă, se naşte o mare.
Legea pe care-o aplică acarul galactic la macaz
Este legea care dă lacrimii forma şi sensul,
O împinge făcând-o de neoprit pe orice obraz
Şi care a făcut şi pământul, şi cerul, şi universul.
Fiecare stea este o lacrimă de lumină şi patimi,
În ploaia de stele, acarul a pus lacrimi sau sânge;
Acest joc de artificii e-un joc de zâmbete şi lacrimi;
În orice lacrimă, până şi fulgerul de lumină se frânge.
Aceeaşi lege universală ne ţine, într-o lacrimă, suspendaţi:
Răscolim cenuşa orizontului, în deşertul fiinţei, exilaţi;
Cu paşi ce umezesc privirea, cu ochii aţintiţi spre stele,
Ne căţărăm pe lacrimi s-ajungem la liniştea din ele.
Lacrimile încolţesc din sămânţa tributului de neputinţă;
O fi având şi universul motivele lui de suferinţă!
Din volumul ,,Meditaţie retorică"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 mai
SUBLIM...
RăspundețiȘtergere