DERIVĂ ÎN CONTRADICŢII

Gândul meu mai sare calul

Şi-şi mai depăşeşte malul

Cum sare pârleazul peste murg

Şi şaua orizontului peste amurg.

Pentru a evita oprobriul vehement,

L-am rugat să fie mai prudent

Cum se roagă lupul de mânzul de iapă

Sau cuţitul de frunza uscată de ceapă.

I-am întreţinut întotdeauna focul

Şi i-am împrietenit jarul cu locul

Cum calul cravaşează jokeul înaripat

Şi inima îşi face în dragoste pat.

M-am gândit cum să gândesc

Şi voi continua să-ndrăznesc

Cum lemnul mângâie tăişul de topor

Şi-apoi spintecă focul cu mult spor.

Chiar şi în zilele de post

Dau gândurilor mele rost

Cum iarba face vântul vâlvoi

Dar paşte şi calul în zăvoi.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 31 mai

SÂNGE ŞI NISIP

 Motto:

„Prin venele mele, ce curge?

Fiecare fir de nisip este o picătură de sânge!”

Confesiuni dincolo de nisipuri,

Costel Avrămescu

Din sângele meu,

am crescut eu.

Din nisip,

s-a desăvârşit universul

în timp.

Sânge şi nisip,

două universuri suprapuse.

Inima mea este nevinovată;

Vinovat este nisipul

cu dor de piatră.

Clepsidră este inima mea;

nisip, sângele din ea.

Capodopera sângelui

între două pulsaţii,

viaţă.

Clepsidră fără sânge,

inimă fără nisip;

la început,

nisipuri mişcătoare,

apoi,

existenţă la infinit.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 31 mai

CAPTIVI ÎN LIBERTATE

Retuşând visele zdrenţuite în fiecare dimineaţă,

Un lucru ne-am dorit mai presus de alte toate;

De dor îmbâcsită, să aruncăm haina groasă de ceaţă

Şi să râvnim la alta mai uşoară cu iz de libertate.

Azi, suntem captivi într-o libertate fără haturi

Şi nu facem nimic coerent pentru a ne elibera,

Dar ne pricepem mai aplicat să dăm sfaturi,

Mai ales, celor care n-au nevoie de aşa ceva.

Ca oricând, războiul rece este tot mai extins:

Fiecare umblă cu un butoi de pulbere în spate,

Toţi nebunii ne ameninţă cu chibritul aprins,

Iar jandarmii lumii ne ordonă pe căi disimulate.

Viaţa-i din ce în ce mai tristă, iar zilele ne sunt furate,

Codrul de pâine e din ce în ce mai scump şi tot mai mic,

Moartea se vinde la pliculeţe cu bani cash sau în rate,

Ne preamărim în violenţă jucând instinctul animalic.

Apele ne răpun versanţii despăduriţi şi-i aruncă în hău,

Armatele se luptă cu cei care nu ne-au făcut niciun rău,

Dreptatea nu se mai înfăptuieşte, se comandă şi se produce

Cu judecată nemiloasă şi final de umilinţă şi cruce.

Suntem înstrăinaţi şi goniţi din propria cetate,

Nu mai există solidaritate şi iubire între fraţi,

Ura şi invidia despart lumina de fireasca libertate ...

Oameni buni, am uitat să mai fim oameni adevăraţi!

În angrenajul oribil în care ne-au intrat,

Instinctele ne-au fost strunjite cu putere,

Ne-au irosit visele într-o libertate cu substrat;

Suntem liberi să suferim apoteotic în tăcere.

Organic, nu mai săpăm tunele în lumina conştiinţei,

Chiar dacă simţim răcoarea pistolului sorţii la tâmplă,

Nu mai suntem în stare să spintecăm reţinerile fiinţei;

În anarhia din cap, ne este indiferent tot ce se întâmplă.

Crezând că-i har dumnezeiesc pentru încercatele oase,

Ca nişte salahori îngenunchiaţi, ne ducem povara în spate;

Suntem încovoiaţi de-atâtea biruri şi ponoase,

Dar suntem scutiţi de sfânta libertate-n demnitate.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O mai

VEŞNICĂ ESTE DOAR SCHIMBAREA

Suntem corăbii încercate pe ale vieţii valuri furioase,
Răsfăţate cu dragoste de larg şi cu însingurare,
Ale căror aripi învergate se prăbuşesc fastidioase
Atunci când destinul dă comanda de acostare.

Suntem granule de siliciu în nisipuri mişcătoare
Ce zâmbesc, la miezul nopţii, când le-atinge luna.
Pentru o clipă, îşi arată tăcerea lor strălucitoare
Şi-apoi dispar în bezna veşniciei pentru totdeauna.

Suntem doar fragile trestii gânditoare vibrând
Într-un spaţiu convenţional, sub fiecare boare.
Nicio umbră sau frunză din trupul lor plăpând,
Cu celelalte surate, nu obiectivează asemănare.

Când stelele cerului nu vor mai scăpăra
În ochii cu care aprindeam cândva universul,
Cu greu, ne vom mai putea apăra,
În această existenţă, mândria şi interesul.

Când năzuinţele nu mai au aripi şi cer pentru zbor,
Rămâne doar sufletul din noi descheindu-şi cămaşa
Cu mâna altui adevăr absolut, constelat şi izbăvitor
Pe care îngerii îl stimulează din interior cu cravaşa.

Fremătăm înspăimântaţi printre bucurii şi dureri,
Căutând motive să ne împrejmuim cu dorinţe cărarea.
Pentru nimeni, mâine nu mai poate fi ce-a fost ieri.
Omniprezentă şi veşnică este doar schimbarea.

Drobeta Turnu-Severin, 2O16, 3O mai

N-AM ÎNŢELES

 N-am înţeles că spaţiul dintre stele nu-i degeaba,

Aşa cum nu-i degeaba nici spaţiul dintre noi;

De nu-l marcăm cum se cuvine, se vede treaba,

Matricea noastră existenţială nu va fi de soi.

Într-o nimicnică lume în care nu mai există frică,

N-am înţeles că Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat;

Altfel, n-am fi sau poate am fi fost materie anorganică

Într-un perimetru virgin, stabil, suficient şi neîntinat.

Într-o iluzie buimacă, am început să trăim la-ntâmplare,

Căutând în afara noastră ceea ce nu există decât în forul interior;

N-am înţeles că, numai cu formule improvizate şi bizare,

Nu vom putea lega trainic viitorul de trecutul cândva promiţător.

Nu ne pasă de insula noastră albastră de făurit vise,

Sfidând totul cu priviri de condamnabile ostentaţii; 

Lăsând urmaşilor să ispăşească greşelile comise,

N-am înţeles că existenţa ne creează şi obligaţii.

Ne îndreptăm grăbiţi spre poarta eternităţii

Unde tot ce-am nesocotit se va fi răsculat;

Abia când ochii nu vor mai reflecta lumina vieţii,

Vom realiza că n-am ştiut să vieţuim mai calculat.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 mai

JUCÂND SUB PROPRIA ÎNFĂŢIŞARE

Răsunau clopote într-o cetate cu parfum de aşteptare,

luna plutea peste lac ca o barcă de argint,

razele ei îngânau o psalmodie ca un alint

ce-nchega în taină şi suspin, şi bucurie, şi chemare.

Scene de gând perindându-se ca la cinematograf,

îndoială şi credinţă,

luptă pe la colţurile vieţii,

nelinişte pusă în libertate,

intersecţii mai mult sau mai puţin destrămate în şuviţe ...

Sfidându-le cu nonşalanţă,

cu sens unic în priviri,

clepsidra scufundată în sângele meu

a ridicat ancora spre liniştea dezrădăcinării

cu mult înainte de a-mi boteza mişcările.

Încăpută pe mâna destinului,

cred că ultima mea naştere a căzut pe pământ.

Nevămuit şi fără viză,

cu dor inconştient de evadare,

am pornit imediat să-mi caut vatra,

cu bătăi de inimă,

pe oasele proprii,

să mă descopăr în dansul vieţii

cu fălfâiri rotunde şi fluide de aripi himerice.

Cavalcând cu bagajul de vise pe umeri,

nomad prin haosul niciodată împlinitei căutări,

(incapabil să înţeleg această raţiune),

mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile.

M-au înfiat depărtările şi m-au frustrat de mângâiere

m-au bătut ploile cu potopenie de fiere,

m-au muşcat toate vânturile de pripas

născute în văzduhul încleştat în căngi de gheaţă

când noaptea se plimba cu molcom pas ...

Strecurându-mă printre ele cu încăpăţânare

Şi, înghiţind cu nesaţ lumina din zile,

am navigat pe ape dansânde cu valuri infidele,

m-am îmbrăţişat cu şuvoaiele,

mi-am lăsat sufletul purtat de torente rebele

am băut din toate apele adâncului ...

Niciodată, nu le-am căutat rostul şi sensul.

Tainele lor rămân închise în semne pe urmele timpului.

Scăpat din pandemoniul aproape ireal,

mi-am înfipt adânc privirile în zare;

Din toate astea, a rămas din mine cel real

jucând sub propria înfăţişare

Respectând legea naturii,

doruri neatinse,

bucurii nesperate şi efemere

mi-au aprins zăpezi în cuptorul din suflet

revărsându-şi preaplinul din beţia contrastului.

Pe lângă daruri învelite în panglicile nemuririi,

menţinând treaz copilul din mine,

mi-au lăsat un dar mai de preţ decât toate:

libertatea noţiunii de a fi

pe tărâmul dorurilor fără hotare

şi liniştea bucuriei fără margini de a visa.

Exersându-mi sufletul,

am aflat că trăiesc dăruindu-mă.

Nu mi-am marcat niciodată drumul

ştiind că el se continuă şi fără voia mea.

Mă rătăcesc zile şi nopţi,

lumini şi umbre aleargă bară la bară;

aproape ambuteiaj.

Ungând axa timpului,

ucenic preţ de-o viaţă la zidirea lumii,

continuu să caut drumul către mine.

Neîncetat.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 mai

UNGÂND AXA TIMPULUI

Răsunau clopote într-o cetate cu parfum de aşteptare,

luna plutea peste lac ca o barcă de argint,

razele ei îngânau o psalmodie ca un alint

ce-nchega în taină şi suspin, şi bucurie, şi chemare.

Scene de gând perindându-se ca la cinematograf,

îndoială şi credinţă,

luptă pe la colţurile vieţii,

nelinişte pusă în libertate,

intersecţii mai mult sau mai puţin destrămate în şuviţe ...

Sfidându-le cu nonşalanţă,

cu sens unic în priviri,

clepsidra scufundată în sângele meu

a ridicat ancora spre liniştea dezrădăcinării

cu mult înainte de a-mi boteza mişcările.

Încăpută pe mâna destinului,

cred că ultima mea naştere a căzut pe pământ.

Nevămuit şi fără viză,

cu dor inconştient de evadare,

am pornit imediat să-mi caut vatra,

cu bătăi de inimă,

pe oasele proprii,

să mă descopăr în dansul vieţii

cu fălfâiri rotunde şi fluide de aripi himerice.

Cavalcând cu bagajul de vise pe umeri,

nomad prin haosul niciodată împlinitei căutări,

(incapabil să înţeleg această raţiune),

mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile.

Strecurându-mă printre ele

şi înghiţind lumina din zi,

m-au înfiat depărtările,

am navigat pe ape dansânde cu valuri infidele,

m-au bătut toate ploile,

m-am îmbrăţişat cu şuvoaiele,

mi-am lăsat sufletul purtat de torent,

m-au muşcat toate vânturile,

am băut din toate apele adâncului ...

Niciodată, nu le-am căutat sensul.

Tainele lor rămân închise în semne pe urmele timpului.

Respectând legea naturii,

doruri neatinse,

bucurii nesperate şi efemere

mi-au aprins zăpezi în cuptorul din suflet

revărsându-şi preaplinul din beţia contrastului.

Pe lângă daruri învelite în panglicile nemuririi,

menţinând treaz copilul din mine,

mi-au lăsat un dar mai de preţ decât toate:

libertatea noţiunii de a fi

pe tărâmul dorurilor fără hotare

şi liniştea bucuriei fără margini de a visa.

Exersându-mi sufletul,

am aflat că trăiesc dăruindu-mă.

Nu mi-am marcat niciodată drumul

ştiind că el se continuă şi fără voia mea.

Mă rătăcesc zile şi nopţi,

lumini şi umbre aleargă bară la bară;

aproape ambuteiaj.

Ungând axa timpului,

ucenic preţ de-o viaţă la zidirea lumii,

continuu să caut drumul către mine.

Neîncetat.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 mai

MĂ DOARE ŢĂRÂNA CU DORURI

Statui înfipte semeţ pe-al inimii piedestal,

Cu timpul, amintirile încep să sporească;

Pe obsesia lor, zidesc argumente de cristal

Când în vis m-apropii de casa părintească.

Şi drumul se grăbeşte parcă să-mi facă loc

În potopul de lumină necenzurată de amiază,

Pieptul îmi pare zidit din cărămizi de foc

Ce,-n valul de arşiţă năpraznică, vibrează.

Sângele ştie cel mai bine ce-nseamnă acasă,

Aşa cum ştie povestea lutului un meşter olar;

Fluturii s-au aciuat în stomac ca într-o casă,

Până şi inima s-a mutat cu totul în plexul solar.

Între cele două semne inverse de întrebare,

Amintirile se aliniază după cum porunceşte inima;

Legile ecoului şi ale afinităţii sunt foarte clare:

Acasă este acel loc unde ne doare cu doruri ţărâna.

Născută cu dorul de lucruri care ard pătimaşe,

Înima se contopeşte cu trecutul la timpul prezent,

Mă torturează presându-mi pieptul cu strângeri uriaşe;

Respir cu teamă să n-o trimit în viitorul absent:

„Scuteşte-mă de acest înalt privilegiu de a suferi

Aşa cum fiecare stalactită plânge pentru un capăt de drum!

Ai îngheţa de groază pentru totdeauna dacă ai şti

Câte poticniri şi salturi mortale ţi-or mai fi ursite de-acum!”

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26 mai

AUTOPSIA ZÂMBETULUI

Motto:

„Jefuitul care zâmbeşte fură

şi el ceva celui care l-a jefuit”

William Shakespeare

Nu bat tobe sau clopote de învingător,

Nu am nici măcar vocaţie de ispită.

Cu zâmbetul, vreau să fiu convingător,

Invitându-vă sincer la terapie gratuită.

Mesaj al soarelui din suflet, transmis prin raze sfinte,

Zâmbetul este semnalul unei agreabile complicităţi

Care valorează mai mult decât o mie de cuvinte

Şi face fericite două persoane sau două jumătăţi.

În fiecare geană a zorilor, zâmbetul tău

- Uneori, o dulce îmbujorare a tristeţii -

Este singurul lucru dăruit de Dumnezeu

Pentru a compensa toate geutăţile vieţii.

Fericirea poate avea oricând şi oriunde un răsărit,

Zâmbetul are puterea unei îmbrăţişări de consens;

Dacă la capătul degetelor nu întâlneşti un tresărit,

Roagă-ţi sufletul să privească dincolo de sens!

Sau îndeamnă o lacrimă să-ţi curgă spre buze,

Opreşte-o-n colţul gurii, chiar dacă ţi-e greu

Şi lasă un zâmbet cald să ceară ochiului scuze!

Numai aşa, te poţi bucura de-al lacrimii curcubeu.

Împarte zâmbetul aprobator sau de consolare cu sinceritate

Cu oricine, trecător fericit sau cu sufletul pustiit,

Vei fi surprins să afli că ecoul ţi-l replică cu celeritate,

Iar zâmbetul se întoarce cu dobândă sau poate însutit.

Zâmbeşte cu calm chiar şi atunci când eşti jignit!

Uneori, şi noi putem greşi când ne-o ia înainte gestul sau gura.

Gândeşte la fel ca cel din faţa ta, pe nedrept, umilit!

Cere-ţi iertare zâmbind căci zâmbetul dezarmează ura!

Viaţa nu-i o colecţie nesfârşită de consimţiri şi bucurii;

În ciuda acestui fapt, zâmbeşte mereu, nu fi trist!

Se va plictisi şi ea să te mai supere, într-o bună zi.

Gândeşte-te că există ceva mai trist decât sufletul trist:

Pierderea, chiar şi temporară, a aptitudinii de a zâmbi!

Şi dacă ţi-au plăcut aceste câteva rânduri

Pe care ţi le dăruiesc cu infinită tandreţe,

Când le vei citi, direct sau printre rânduri,

Măcar, încearcă să zâmbeşti cu blândeţe!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 25 mai

ÎNVOIALĂ CU IMPOSIBILUL

Între pecetea destinului şi evoluţia subiacentă a lui,

În raportul cosmic dintre univers şi gândurile tale,

Ocupând o poziţie strategică în faţa imprevizibilului,

Îţi stăpâneşte deşertul morganatic legea echivalenţei mintale.

Chiar dacă stejarul răzvrătit nu mai doarme în ghindă,

În această existenţă împâclită – eterogenitate radicală –

Şi lumea ta este mărginită de limitele atingerii în oglindă,

Soarele nu poate fi acoperit de nori decât într-o viziune minimală.

Când istoria nu mai reprezintă locul geometric al faptelor tale,

Până şi înţelepciunea convenţională începe să oscileze;

Ţi se propune o învoială cu imposibilul naturii tale senzoriale

Într-o lume în care diferenţele fac dialectica să eşueze.

Întro-o viziune de prigonire a identităţii prin pierderea esenţei,

Eşti atacat sistematic la celula subconştientului funciar,

Ţi se reneagă adevărurile şi realităţile existenţei

Din care emană aspiraţiile şi viziunile intuitive în subsidiar.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 mai

MENIUL VIEŢII

Cineva îşi măsura fericirea în lungimi de unde,

Alţii, în coltuc de pâine sau grămezi de salbe,

Tu te-ntrebi dacă-ţi ajunge un pumn de secunde,

Iar eu am o colecţie impresionantă de nopţi albe.

Am învăţat că există clipe de fericire discrete

Şi că nu există fericire cu adevărat profundă

Decât a celui ce-şi poate mărturisi pe-ndelete

Neliniştea, smulgând din sensul ei o clipă fecundă!

În viaţă, nu există niciodată finaluri fericite;

Finalurile sunt părţile ei cele mai triste,

Dar fără ele, după o existenţă plină de ispite,

N-ai cum să afli că fericirea poate să existe.

Priveşte pe cei care surprind o stea căzătoare

Despre care se spune că simbolizează o veste;

Vei putea decela doar o blagoslovită îndurare:

Care dintre ei este fericit şi care nefericit este?

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 mai

TIMP CONVENŢIONAL

În fiecare zi, există o altă zi.

Suntem o făptură a închipuirii noastre

într-un spaţiu al nostru rezervat.

Dintr-un capriciu numit supravieţuire,

ocolind până şi ceasurile deştepte,

timpul zboară ca gândul înaintea avionului

şi ne frustrează de răgazul

de a ne cunoaşte pe noi înşine.

Veşnic pus pe goană,

până şi spaţiul s-a rătăcit în timp.

Jumătate din lume fugăreşte cealaltă jumătate,

ne îmbătăm promiscuu în complimente cu nesaţiu,

faptele noastre inovează o natură cu organe extirpate,

la margine de spaţiu, apele căştigă tot mai mult spaţiu.

Sub presiunea timpului convenţional,

călătorim în spaţiul multidimensional,

nu mai coborâm în templul trupului real

pentru dezvelirea sufletului ancestral.

Alte lumi pe care le (ne)cunoaştem au ceva sfânt,

mărturisesc şi altceva decât propria lor existenţă,

cu viaţa spirituală, suntem la pământ,

nu ne mai temem de nicio penitenţă.

La drept vorbind,

timpul nu se poate arăta,

se poate numai trăi,

arareori, cu derogare de limite.

La urma urmei,

nu se mai poate întâmpla nimic:

orice este în stare să se-ntâmple,

oriunde şi oricând

- este prevăzut în inerţia lucrurilor -

a rămas doar ecoul cu rezonanţe din ce în ce mai arămii;

lume nesfârşită în timp şi spaţiu,

prin mijloc, Calea Lactee.

Dincolo de curba sinuoasă a timpului,

să-nvăţăm a vieţui

în trancendenţa subtilă a clipei

până când viteza centrifugă

va derapa pe turnantă

şi o va deraia în decor.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 mai