Eram un tânăr
enigmatic şi vânturător
Când am slobozit
drumul în necuprins
Mânjilor
neastâmpărului meu interior
Care, de-atunci,
sunt tare greu de prins.
Am coborât
muntele pe cal fără frâu
Împins de porniri
crescute peste trup,
Cu foame de mare
şi de-al lumii râu,
Cu-ncrederea
oarbă decroşată de strup.
Cu văz făr′ de
răzor – vâtrej vulturit –
De multe ori
nemâncat sau neodihnit,
Pe nefinitul
obositorului ocean de azurit,
Drumurile şi
depărtările am ademenit.
Asemenea
neguţătorilor de camelot,
Cruciş şi
curmeziş, am bătut lumea,
Dar n-am izbândit
s-ajung peste tot;
Parte bună din
ea, mai e pe lista mea.
Nu vreau să las
la marginea abisului
Calul neostenit
de goane al visului
Şi încă mai vreau
să-i dau murgului
Din apele-mi de
foc ale amurgului.
Nu cred c-am
terminat de cutreierat
Şi nu de puţine
ori, m-am întrebat:
De ce nu reuşeşte
piciorul omului –
Să-i urmeze
pretutindeni gândului?
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 29
ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu