Un heleşteu, o
zarişte,
deasupra, un petic
de cer:
în haosul imens,
ce,-n hotare
de-nţeles,
nu poate să-ncapă,
colţ de plai
la marginea
minţii;
anotimpuri –
păsări călătoare
ţâşnind spre înalt,
dincolo de
ultimul gând…
caliciul de lotus
se ridică din mlaştină
pentru a se
deschide în toată splendoarea;
suratele lui
– alte metafore
ale naturii –
strâng culori înmiresmate din curcubeu
şi-l reclădesc,
în fiecare an, pe pământ
cu un efect solar
şi profund senzorial,
care,
în agonie şi
chiar după moarte,
cu o tărie mută,
îşi dăruiesc parfumul
trecerii...
aripi de păsări
trasează orizontul
în care închid
infinitul
şi-apoi îl descântă
în limba pe
care-o înţeleg cel mai bine –
zborul...
coloane din
lacrimile norilor
piaptănă vântul
şi sprijină tavanul
cerului...
Inima ta –
sămânţă fertilă
aşteptând
să-ncolţească
printre
vociferările clipelor,
să se cuminece
din rodul
pământului…
Fii esenţa
zborului,
fii alegere şi
supunere...
fii parte din
toate astea,
fii toate astea
la un loc!
Nu entitate
separată.
Călătorule,
ancorează-ţi
sufletul
pe acestă corabie!
Chiar dacă nu te
poartă gratis,
prin Univers,
spre gloria
eternă
a aripilor
crescute înlăuntru!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 26
ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu