Inima are virtuţile apei:
oglindă care reproduce fidel chipul,
gesturi de doică,
ca o mare încuiată într-o scoică,
picături în cascadă
ducând a vieţii grea corvoadă.
Numai în ochi,
imaginea vieţii poate să-ncapă
şi, numai din ochi,
ciutura vieţii se-adapă;
lacrimile sunt apă curgătoare care,
continuu, se întoarce în mare.
În unda mării pulsatoare,
se cerne nisipul;
peste pragul înţelegerii noastre în
derivă,
mai iute decât gândul,
vântul, mereu împotrivă.
Pe mozaicul de paşi care-şi şterg urmele
de-al timpului nisipos nămete,
din scoica granualtă ajunsă la soroc,
germinează seminţe de comete
pentru constelaţii de vise fără noroc;
Peste ierburi care se întrec în frumuseţe,
secată de lacrimi, fără umbră şi fără
amintiri,
în urme sărutate de ape la ultimul cuvânt,
însăşi viaţa – fum împrăştiat de vânt.
Într-un poem al supremelor instanţe,
apă şi nisip, veşnic împreună –
vectori zeloşi, fără restanţe,
la cursa vieţii, într-o veşnică instigă,
din care nisipul, întotdeauna, câştigă.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 19
ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu