DIALECTICA VIEŢII

 

Când vântul spiritului divin

Peste bucata de lut a suflat,

A impulsionat fluxul sangvin

Şi-n însufleţire ne-am aflat.

Ca o enigmă nepătrunsă,

În cuvinte, intraductibilă,

În şuvoiul sângelui ascunsă,

Viaţa-i o virtute ireductibilă.

Căutând sensul sub stele,

În ale destinului lenjuri,

Sunt cobaiul vieţii mele

Prins între două vârtejuri.

De pe ţărmul hărăzit,

Încercând să n-o înec,

De la nimic spre infinit,

Îmi duc viaţa la edec.

O albie să-i fac, mă străduiesc,

Având amprentă clară în decor;

Nu vreau cu detaşare s-o privesc

Fiind un oarecare spectator.

În liniştea pe care-o preţuiesc,

Încerc să mă cunosc pe mine însumi;

Dar destinul meu e să trăiesc

Dansând mereu printre furtuni.

Cu viaţa, nu vreau să mă războiesc,

Misterul ei nu mă bagă-n sperieţi;

Eu vreau realitatea s-o trăiesc

Acum, ci nu în celelalte vieţi.

Căci viaţa este permanentă, firesc;

Trăirea mea, vremelnică – aşa-i ursită,

Iar eu, altceva, nu-mi doresc

Decât să am o viaţă împlinită.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O8 ianuarie)