Aprioric, steaua ni-i orânduită prin zămislire
Şi fiecare este
unicat prin destinul ineluctabil
Atât de liniştit
şi convins de propria-i menire
Încât nicio
intervenţie nu-l poate face repetabil.
În corida vieţii,
destinul şi dorinţa sunt în contratimp
E aproape iluzoriu
să prezumi că s-ar putea întâlni;
Soarta mai lasă câte-o
portiţă din zăstimp în zăstimp
Pe care numai un perseverent
norocos o poate nimeri.
Există fiinţe pe care
ursita le cheamă şi le uneşte;
Această întâlnire
este o alegere şi nu o întâmplare,
O cumpănire înţeleaptă
pe care soarta o defineşte
Şi, odată definită,
rămâne pentru vie contemplare.
Într-o reţea inevitabilă
de reciprocităţi şi taine,
Cel mai improbabil
lucru ar fi să nu existăm;
Înţelesul vieţii nu
se află numai în noi înşine,
Trebuie să existe
un motiv pentru care fiinţăm!
Destinul nu poate
fi tâlcuit în elaborate perifraze;
În faţa sorţii, nu
avem căderea de a ne lamenta,
Căci viaţa noastră
are rost în fiecare dintre faze,
Iar singurul imperativ
este acela de a o accepta.
(Timişoara, 2O17, O2 ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu