LUNA DE CART

Când perdeaua de raze argintii îmbrăţişează
Pereţii reci ai casei planetare cu străluciri de dor,
Sub mantia albă de zăpadă, pământul oftează
Captiv în agonia de cleştar a sublimului fior.

După ce străpunge discret cu săgeţile profeţiei
Pânza deşirată a nopţii căzută în dulce visare,
Luna plină, din felinarul singuratic al insomniei,
Aruncă spre zările albastre priviri iscoditoare.

Cu buze de lumină, ţuguiate prin fereastra pasivă,
Îmi atinge fiecare colţ al sufletului lampadarul de noapte
Şi, odată cu aerul răcoros strecurat în camera inofensivă,
Îmi sărută tâmplele încinse de gânduri sure, coapte.

Lumina şi întunericul dau gândului aripi de fantomă, pasămite;
Înveşmântată în lumină, prăpastia nopţii e tot mai adâncă.
În visul meu de noapte ce-mi populează clipele nedormite,
Ţes, ca-n pânze de păianjen, gânduri nerostite încă.

Însoţindu-mi gândul şi privindu-l tot mai des cum înoată
Spre zborul neîngrădit de argumente cu sustentaţie deplină,
Am ajuns să cred că omul a inventat faimoasa roată
Când a privit întâia oară rostogolindu-se luna plină.

În nopţile senine, îmi logodesc sufeltul cu libertatea regăsită –
La rându-i o fantomă ce adoră plimbările lungi sub lună plină.
Ea este cea care-mi mângâie fruntea trădată de vremuri şi încreţită.
Şoptindu-mi copleşitoare cuvinte tandre, întotdeauna, mă alină.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 21 ianuarie