CREDINŢĂ NECLINTITĂ

Lângă o tarabă ruginită, tremura o bătrânică, pe o vreme câinească.
O crenguţă de salcie şi câteva grămezi de nuci îmi fac privirea să crească.
M-apucă un dor nebun şi le cumpăr pe toate, să-mi amintească
De salcia pletoasă şi de nucul cel bătrân de lângă casa părintească.

Mă-ntorc în timp pe o cărare de suflet duioasă
Şi simt eterna nostalgie cum pieptu-mi apasă
Cu gerul iernii atârnat pe ţurţurii de gheaţă,
Cu soarele bătând la geam în prag de dimineaţă,
Cu uliţa care mă-mbrăţişează cu braţe care plâng
Şi nopţi de priviri ale căror umbre mă strâng.

Simt cum pletele salciei îmi răscolesc adâncul şi-mi amintesc
Că lacul din ochii ei avea irizări albastre şi unduiri cu arome de sare.
Când fulgii de puf dansau cu fluturii în zbor nebunesc
Dând aripi înalte nesomnului meu preschimbat în visare.

Singur, bătrânul străjer măreţ, nucul neînfrânt,
Ca uriaşul din poveste, acelaşi colţ de cer întinde.
La ceas de taină cu părinţii mei a făcut un legământ
Şi cu aceleaşi îmbrăţişări de dor mă cuprinde.

Eu nu ştiu cum reuşesc aceşti arbori să perceapă timpul,
Dar ştiu că au aceeaşi inimă, credincioasă, tăcută şi vitează.
Şi nu contează cât de liniştit sau înverşunat este anotimpul;
Cu demnitate de icoană patriarhală, ei stau acolo şi veghează

Într-o tăcere adâncă, exprimând adevăr de înţelepciune,
Cu ramurile îmbătrânite şi încremenite-n plecăciune

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 22 ianuarie