ARIPĂ DE VÂNT SUB CUPOLA LUNII

Speranţa iubirii priveşte cu inima înflăcărată în ochii timpului;

În linişte, ne poartă paşii spre acea magnifică îmbrăţişare de-o clipă

Când lumea cu nesperate visări ne deschide larg poarta infinitului

Pentru a împrăştia vântul sălbatic cu o singură bătaie de aripă.

Cu ochii sufletului dezbrăcat în frunzişul iubirii senine,

Te caut cu degetele vântului sub cupola dantelată a lunii

Şi-i încredinţez zefirului o frunză s-o poarte spre tine

Şă-ţi fluture şoaptele rostite doar în gând de bătăile inimii.

Arunc sămânţa speranţei pe aripile clipei de-mplinire,

Şi te invit să înalţi din marea dorinţei un curcubeu

Din care să aprinzi o lacrimă-ecou în rana de iubire

Pe care ai deschis-o în bolta din adâncul sufletului meu.

Cerul să se sprijine pe coloanele albastre ale cetăţii vieţii,

Iar stelele să ningă una câte una cu doruri mistuitoare,

Magie presărând peste sufletele noastre în pragul dimineţii

Şi să ne lege de-a pururi într-o iubire înaltă, sclipitoare.

Să-ntâmpinăm împliniţi ploaia amurgită de gânduri:

Prin ce cruguri de revelaţii ne purtau picioarele?

Unde eram când scriam aceste predestinate rânduri?

Din care parte băteau vântul destinului şi soarele?

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O ianuarie