IMAGINEAZĂ-ŢI

Imaginează-ţi un oraş în care oamenii tresaltă

Îngrijoraţi că disperarea le-a devenit limitrofă;

Se zbat neputincioşi în timp ce sărăcia îi asaltă

Şi s-ar putea răsfira într-o cumplită catastrofă.

Paingi de umbre pe frânturi de suflete se-aştern,

Pe rectangulara de străzi, ţesând o pânză cu vise tivite;

Tristeţile o străbat agale, păşind uşor când visele se cern,

Cu speranţa că doar ele nu vor fi niciodată strivite.

Când suferinţa pentru pâine trece dincolo de casă,

Stămoşii îndureraţi le irigă rădăcinile cu sânge.

Agonicul răsuflet nu are nici măcar faţă de masă

Când lanţul sărăciei mereu strânge, şi tot strânge ...

Aici, traiul e un fel de a fi între suferinţă şi moarte.

Adevărul este schimonosit şi ascuns sub tăceri fumurii.

Se-nclină cumpăna vieţii spre agonia deplânsei soarte,

Într-un târg cândva prosper, azi, împietrit în iconele vii.

De durere, iarna îşi sfâşie hainele la intersecţiile adormite,

Când vede că oamenii împrăştie atâta necredinţă şi ură.

Doar glasul păsării de noapte pe frunzele îngheţate şi îngălbenite

Stă de strajă pe mormintele deasupra cărora doar suferinţa este pură.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 31 ianuarie

LA SĂRBĂTOAREA PĂSĂRII PHŐENIX

La sărbătoarea virtuală a reinventării legendarei păsări Phőenix,
De la orizontul pământului, am revăzut tragedia ţăranului român;
I se clocea o inimă nouă dintr-o piatră nemuritoare de onix,
Din puritatea ancestrală, să-şi urmeze tabieturile de bătrân.

Cu fierbinţeala iubirii de glie, ţăranul aprinde toamnei rugul,
Ca, la rotirea crugului ceresc, să fie pregătită pentru arat,
Iar, primăvara devreme, luminează renaşterea pământului cu plugul;
Numai cenuşa poate să spună ce este focul cu adevărat.

Frământat de patimi interioare, nu credea să-nveţe a muri vreodată.
Cu îndârjire de vultur imperial, el refuză să moară şi cere răgaz
Să-şi îndeplinească menirea sfântă rezervată de trudnica-i soartă;
De-abia când liniştea s-aşterne, se scutură ca de-o cenuşă pe oraz!

Cu sentimentul libertăţii absolute, seamănă dâre de lumină din fiinţă.
Speranţa lui se naşte din cenuşa viselor destrămate şi fumul chinului.
Să-l înălţăm în sărbătoare, chiar dacă rătăceşte în neputinţă.
El este adevărata pasăre Phőenix renăscută din cenuşa destinului.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O ianuarie

ARIPĂ DE VÂNT SUB CUPOLA LUNII

Speranţa iubirii priveşte cu inima înflăcărată în ochii timpului;

În linişte, ne poartă paşii spre acea magnifică îmbrăţişare de-o clipă

Când lumea cu nesperate visări ne deschide larg poarta infinitului

Pentru a împrăştia vântul sălbatic cu o singură bătaie de aripă.

Cu ochii sufletului dezbrăcat în frunzişul iubirii senine,

Te caut cu degetele vântului sub cupola dantelată a lunii

Şi-i încredinţez zefirului o frunză s-o poarte spre tine

Şă-ţi fluture şoaptele rostite doar în gând de bătăile inimii.

Arunc sămânţa speranţei pe aripile clipei de-mplinire,

Şi te invit să înalţi din marea dorinţei un curcubeu

Din care să aprinzi o lacrimă-ecou în rana de iubire

Pe care ai deschis-o în bolta din adâncul sufletului meu.

Cerul să se sprijine pe coloanele albastre ale cetăţii vieţii,

Iar stelele să ningă una câte una cu doruri mistuitoare,

Magie presărând peste sufletele noastre în pragul dimineţii

Şi să ne lege de-a pururi într-o iubire înaltă, sclipitoare.

Să-ntâmpinăm împliniţi ploaia amurgită de gânduri:

Prin ce cruguri de revelaţii ne purtau picioarele?

Unde eram când scriam aceste predestinate rânduri?

Din care parte băteau vântul destinului şi soarele?

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O ianuarie

DEŞERTĂCIUNE

De ce ni-s date visurile? Să afli, eşti curios.
Primul imbold îţi sugerează o idee aşteptată:
Să-ţi transformi realitatea într-un vis frumos,
Iar visul să-l converteşti în realitate imediată.

Activezi candela sufletului cu raze infraroşii.
Îţi laşi ochii drept mărturie de veghe, la culcare.
Şi atunci când, în gând, îţi cântă cocoşii,
Cuplezi recorderul inimii pe înregistrare.

Realitatea nu confirmă tainicul legământ asumat.
Deşi constaţi că-n toate visurile tale eşti prezent,
Acestea nu respectă cuvântul, considerându-l perimat
Şi, la lumina zilei, te ascund licenţios şi indecent.

Şi realizezi că visul este un avertisment,
Un semnal tras în nopţile cu umbre difuze.
Vrei să-l înfrunţi şi rişti un angajament,
Dar pe lumină lucrurile sunt mai confuze.

Pribegind printre vise cu miză declarată,
Gândurile te frământă spre zorii dimineţii
Şi o întortocheată răscruce interioară îţi arată
Unde răsună înfundat tot zbuciumul vieţii.

Pasager rătăcitor prin tăceri nemângâiate,
În echilibru precar pe a vieţii pasarelă,
Te regăseşti singur cu gândurile umblate
Prin ploaia acidă de vise, fără umbrelă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 ianuarie

OPINIA DE LUMINĂ

Te-am chemat o viaţă întreagă aproape,
Pribegind semne de întrebare prin crânguri,
Netezind valuri înspumate peste întinse ape
Când roiuri de stele sclipeau peste gânduri.

Trandafiria-ţi umbră, în patimă, se-ascunde;
O caut adulmecând singurătatea luminii în gând.
Sperând s-o întâlnesc în nopţile-i fecunde,
Frenetic, aştept să se-nsereze cât mai curând.

Nu te aud cum intri şi nici nu-mi doresc;
Doar în vis, îţi pipăi sufletul fierbinte.
Te simt alături şi-n noapte întrezăresc
Enigma vieţii în siluete albe de cuvinte.

Oricând, în penajul nopţii şi în singurătate,
Privirea ta mă-nvăluie în luminoase veşminte.
Rimând pe foaia-ngălbenită cu demnitate,
Îmi iscodeşte sufletul şi-l îmbracă-n cuvinte.

Din părul tău mirosind a mir şi pulberi galactice,
Cuvintele curg unduindu-se ca valul de mare.
Peste trestia umană din delta cu vise tomnatice,
Vântul le plimbă uşor cu fluturări calde de boare.

Când elfiii-mi sugrumă gândul, în tristele nopţi
Ce-şi varsă întunericul în pământul înţelenit bine,
Cu înţelepciunea mâinii tale, mâna mea o porţi,
Iar cuvântul meu, din altruismul mâinii tale, provine.

Tu, muza cuvintelor croşetate cu speranţe şi mialgii,
Chiar dacă eşti târzie, sufletul meu te venerează!
Îmi tai felii simbolice de viaţă în multiple nostalgii
Şi, asemeni mie, de cele mai multe ori, visezi trează.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26 ianuarie

ANTROPOMORFISM

Te-a întâmpinat când ai venit pe lume
La prima şoaptă de iubire spusă cu lacrimi.
Apoi, pe cărări transcedentale, spre clipe postume,
Te-a menit clepsidrei de dorinţe şi patimi.

În materie de iubire, are gusturi bizare
De măr roşu aprins când era verde,
Iar când încearcă o minimă clarificare,
În loc să sporească nuanţa, o pierde.

Te amăgeşte cu iubiri nicicând dăruite
Cum briza mării în furtună se preface,
Te ancorează în rada durerii nopţi infinite,
Iar dorul de larg, în suferinţă, ţi-l desface.

Iubirea-i fără chip câştigă cotă de piaţă
Ştergându-ţi lacrimile cu declaraţii în neştire.
Iat tu îl mulţumeşti în fiecare dimineaţă
Că-ţi mai îngăduie încă o clipă de iubire.

Îţi spune zilnic cu îndemnuri repetate
Că gloria şi lumina iubirii sunt nemuritoare.
Şi chiar dacă este părtaş la o nedreptate,
Te iniţiază în taina lumii următoare.

Oferă iubire cu iz de pretenţie perenă
 Ce promite prin viaţă să te petreacă.
Altfel, timpul este o gazdă mondenă
Care dă mâna musafirilor când pleacă.

Cu ochi de infinit, te priveşte în inima înfrântă
Pe drumul spre colţul de stea cu verdeaţă pavat,
Făcându-te să crezi că iubirea lui este sfântă
Şi, de veşnicia ta, el este cel din urmă vinovat.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 25 ianuarie

CHEIA MÂNTUIRII

Hei, deşteptaţi-vă, români, sub semnul iubirii

Ori veţi fi sortiţi peregrinării!

Reveniţi-vă şi fie-vă sfânt legământul unirii,

Acum, pus din nou sub semnul întrebării!

Uniţi în libertate pentru veci, fără teamă,

Nădejdea să ne zâmbească, în avânt!

Iar, dacă vrem să fim băgaţi în seamă,

Rostul să ni-l înţeleagă oricine pe acest pământ!

Inimă de român, iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva!

Iar dau buzna peste tine cu rugămintea mea.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 ianuarie

CREDINŢĂ NECLINTITĂ

Lângă o tarabă ruginită, tremura o bătrânică, pe o vreme câinească.
O crenguţă de salcie şi câteva grămezi de nuci îmi fac privirea să crească.
M-apucă un dor nebun şi le cumpăr pe toate, să-mi amintească
De salcia pletoasă şi de nucul cel bătrân de lângă casa părintească.

Mă-ntorc în timp pe o cărare de suflet duioasă
Şi simt eterna nostalgie cum pieptu-mi apasă
Cu gerul iernii atârnat pe ţurţurii de gheaţă,
Cu soarele bătând la geam în prag de dimineaţă,
Cu uliţa care mă-mbrăţişează cu braţe care plâng
Şi nopţi de priviri ale căror umbre mă strâng.

Simt cum pletele salciei îmi răscolesc adâncul şi-mi amintesc
Că lacul din ochii ei avea irizări albastre şi unduiri cu arome de sare.
Când fulgii de puf dansau cu fluturii în zbor nebunesc
Dând aripi înalte nesomnului meu preschimbat în visare.

Singur, bătrânul străjer măreţ, nucul neînfrânt,
Ca uriaşul din poveste, acelaşi colţ de cer întinde.
La ceas de taină cu părinţii mei a făcut un legământ
Şi cu aceleaşi îmbrăţişări de dor mă cuprinde.

Eu nu ştiu cum reuşesc aceşti arbori să perceapă timpul,
Dar ştiu că au aceeaşi inimă, credincioasă, tăcută şi vitează.
Şi nu contează cât de liniştit sau înverşunat este anotimpul;
Cu demnitate de icoană patriarhală, ei stau acolo şi veghează

Într-o tăcere adâncă, exprimând adevăr de înţelepciune,
Cu ramurile îmbătrânite şi încremenite-n plecăciune

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 22 ianuarie

LUNA DE CART

Când perdeaua de raze argintii îmbrăţişează
Pereţii reci ai casei planetare cu străluciri de dor,
Sub mantia albă de zăpadă, pământul oftează
Captiv în agonia de cleştar a sublimului fior.

După ce străpunge discret cu săgeţile profeţiei
Pânza deşirată a nopţii căzută în dulce visare,
Luna plină, din felinarul singuratic al insomniei,
Aruncă spre zările albastre priviri iscoditoare.

Cu buze de lumină, ţuguiate prin fereastra pasivă,
Îmi atinge fiecare colţ al sufletului lampadarul de noapte
Şi, odată cu aerul răcoros strecurat în camera inofensivă,
Îmi sărută tâmplele încinse de gânduri sure, coapte.

Lumina şi întunericul dau gândului aripi de fantomă, pasămite;
Înveşmântată în lumină, prăpastia nopţii e tot mai adâncă.
În visul meu de noapte ce-mi populează clipele nedormite,
Ţes, ca-n pânze de păianjen, gânduri nerostite încă.

Însoţindu-mi gândul şi privindu-l tot mai des cum înoată
Spre zborul neîngrădit de argumente cu sustentaţie deplină,
Am ajuns să cred că omul a inventat faimoasa roată
Când a privit întâia oară rostogolindu-se luna plină.

În nopţile senine, îmi logodesc sufeltul cu libertatea regăsită –
La rându-i o fantomă ce adoră plimbările lungi sub lună plină.
Ea este cea care-mi mângâie fruntea trădată de vremuri şi încreţită.
Şoptindu-mi copleşitoare cuvinte tandre, întotdeauna, mă alină.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 21 ianuarie

MEDITAŢIE

După un trecut cu bucurii nesperate şi vise, uneori, amăgitoare,

Mi-aş dori să trăiesc clipele prezentului mult mai relaxat,

Dar viitorul prefigurat îmi dă fiori fierbinţi de-ngrijorare

Şi mă simt, cu fiecare zi, din ce în ce, tot mai vexat.

Discrete şi plăpânde, clipele de fericire se arată foarte rar,

Căci fericirea este doar o viziune de speranţă şi plăcere.

Adevărurile şi realităţile vieţii ma-u învăţat un lucru clar:

O zi de fericire, şi-un an de lacrimi şi suferinţă, poate cere.

Dreptul la fericire nu este un dat cu decenţa tainei fecundă.

Străluceşte precum o stea căzătoare şi durează, cel mult, o secundă.

Este, mai degrabă, un echilibru interior, o lucrare de imaginaţie

Pe care viaţa şi-o oferă sieşi, din când în când, ca o motivaţie.

 

Pentru a ne câştiga dreptul la pretinsa fericire statornică,

Luptăm unii împotriva altora cu o înverşunare bolnavă, prefăcută.

De aceea, nu cred că vom întâlni vreodată fericirea cronică.

Numai surâsul uitat în oglindă mai inventează fericirea acută!

Eu ştiu, însă, că viaţa nu-i decât o adevărată aventură

În care orice porţie de fericire se plăteşte cu lacrimi şi emoţii.

Tot ce ni-i dat e scris în cartea vieţii foarte dură

Pe care-o răsfoieşte la-ntâmplare vântul sorţii.

Fericirea nu ni-i dată ca o destinaţie (finală) în viaţă.

Întotdeauna, finalurile sunt partea ei cea mai tristă.

Dacă dreptul la fericire s-ar negocia pe-a destinului piaţă,

Mi-aş cumpăra cea mai frumoasă parte din câte există.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 2O ianuarie

NECESITATE ASUMATĂ

Un lucru esenţial şi luminos am învăţat de la viaţă:
Natura nu încuviinţează celor îngrădiţi cărarea milei şi îngăduinţei.
Ea favorizează pe oamenii cu mintea clară şi fapta îndrăzneaţă
Pentru care libertatea este legea supremă a existenţei.

Mi-am agăţat complet năzuinţele în jocul întâmplării
Şi am libertatea să experimentez tot ce mi se pare frumos,
Iar pentru o existenţă legitimă în acord cu legile naturii,
Sunt gata să trăiesc palpitant şi, de multe ori, periculos.

Sunt ceea ce-mi doresc să fiu din ceea ce-mi permit să fiu,
Iar libertatea mea nu se aseamănă cu nicio altă libertate.
Şi chiar dacă prea multe lucruri despre libertate nu ştiu,
Evadările din asumarea consecinţelor să-mi fie iertate.

Sunt liber să iubesc şi să mă las iubit deopotrivă
În lumea asta în care irumpe viaţa-n toate, realmente.
Chiar de-i iubire neîmpărtăşită, nu am nimic împotrivă;
Numai libertatea îmi oferă toată gama de umane sentimente.

Binecuvântez viaţa şi o trăiesc cu demnitate.
Am toată libertatea să nu fac ce nu-mi doresc
Şi mă bucur de cea mai frumoasă libertate:
Aceea de a exista şi a spera că pot să mai iubesc.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 ianuarie

APOSTAZIE

Confirmat oficial, ne naştem o singură dată
Şi ne stingem, mai probabil, o singură dată.
Între cele două momente, timpul nu acceptă erată
Şi ne scrie-n cartea destinului cu cerneală eterată.

Viaţa noastră-i un galop paralel cu timpul astral.
Ne amăgim că-l putem depăşi, luând-o pe ocolite.
De-abia atunci când transcedem atemporal,
Înţelegem că avem viteze de alergare diferite.

Uneori, încercând să-l păcălim, păcătuim,
După cum ni-i firea şi gândirea uşoară,
Comiţând greşeala să ne închipuim
Că, şi pe el, îl putem trage pe sfoară.

Aşa cum de mare nu ne vindecă nici epavele scufundate,
Imaginaţia ni se încurcă, uneori, în legendele Olimpului,
De moarte, nu ne pot absolvi nici rugăciunile asumate,
Nimeni nu ne poate proteja de curgerea implacabilă a timpului.

Nici nu ştim împotriva cui să ne revoltăm,
Căci nu îmbătrânim din cauza timpului prin care trecem,
Ci în funcţie de energia cu care doar contabilizăm
Viteza clipelor pe care, în această lume, le petrecem.

Privindu-l drept în ochi, ne hotărâm să-i vorbim, afabil,
Încrezători în înţelepciunea zicalei „corb la corb ...”.
Necăjiţi de încercarea îndrăzneaţă, eşuată lamentabil,
Abia atunci, înţelegem că este, cu adevărat, orb.

Ne doare scurgerea timpului şi ne-apasă ca o povară,
Dar ne amăgim cu anumite dividende în economia firii.
La un moment dat, are el grijă să nu ne mai doară,
Chiar dacă trăim din dobânzile amăgirii.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 17 ianuarie

PIROSTRII PESTE AMINTIRI

Copleşit de uriaşa desfăşurare de forţe a liniştii totale,

Păşeam pe drumul de care, cu pasul ca o alunecare de gând,

Simţeam sângele zgribulindu-se în mine fără încetare,

Iar amintirile, sincopate de timp, îmi tulburau adâncul, rând pe rând.

Din cupole de timp, umbra copilăriei începuse să cearnă

Fluturi de gheaţă şi lacrimi peste încercata casă bătrânească.

Soarele ceţos m-a întâmpinat cu cetăţenia lui de iarnă,

Închizând între paranteze albe de cer o lumină nefirească.

Din lacul fostei mori, răsăreau alte amintiri ca din oglinda timpului trează,

Graurii mitraliau tăcerea bolţii de pe al casei scorojit aeroport,

Doar un corb atemporal venit în amurg, cu ostentaţie, îşi ancorează

Prezenţa, în nucul bătrân din faţa casei, ca-ntr-un predestinat port.

Omătul prăfuit din tindă devine părtaş clipei peremptorii suspendate

Peste o lume încremenită de vremuri unde, din dor, am revenit.

Un ceas ruginit îmi înfige lănci de tăcere în urechile înfundate,

În odaia altădată însufleţită, într-o urare ancestrală de bun venit.

Paşii unor gânduri adânci lasă dâre de sânge în auz

Şi în amintirirle ancorate într-un trecut de frenezie.

Cu suferinţa pierderii de materie şi de speranţă, sufletul devine confuz,

Adunând lacrimi pentru călimara din care a izvorât această poezie.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 15 ianuarie

CLEPSIDRA CU ANOTIMPURI

Din izvorul dimineţilor, mi-am curs râul clipelor spre tine.
L-ai îmbrăţişat cu îngăduinţă, uneori cu căldură, alteori cu răcoare,
L-ai împovărat cu frumuseţea zbuciumată a încercatelor destine,
Cu talazuri înspumate, brize de pescăruşi şi corăbii de soare.

Am aţipit adesea cu zorii atărnaţi în catarge şi roua între gene,
Când umbre de renaşteri răsuceau în neodihnă margini de disperare.
Am respirat seninul prin ochiul unui nor sau ispitiri de sirene,
Când lacrima sorţii avea gust de neputinţă sau de amurguri neclare.

Dar, cunoscându-te pe tine, am avut, în viaţă, noroc.
Chiar dacă, din dor de-o îmbrăţişare, mi-am ars în ochi depărtări,
Zilele mi-au fost împlinite, pentru plictiseală n-a rămas loc.
Aşa, am învăţat mersul pe valurile vieţii, între cele patru zări.

Şi-acum când clepsidra îmi ninge clipele cu ai zăpezii fluturi,
Mai înnod dorinţe şi vise cu gust albastru şi aromă de sare.
În nopţile reci, lumina dorului încă mă arde cu fiori de-nceputuri,
Iar gândul îmi zboară flămând peste nemărginirea ta, mare.

De-ar fi ca roata sorţii să se mai întoarcă încă o dată,
Aş curge în aceeaşi matcă şi n-aş schimba nimic din tot ce-a fost.
M-aş însoţi cu aceleaşi dureri şi mângâieri, prin lumea toată
Ca, într-o altă împlinire, destinul să-mi definească acelaşi rost.

Mă gândesc să ademennesc clepsidra într-o mică diversiune
Şi să-i înlocuiesc fulgii de zăpadă cu mugurii de floare.
Chiar dacă va măsura un timp diferit, cu o nouă înfăţişare şi altă dimensiune,
E un motiv serios să-mi reînnoiesc sentimentele primare.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 13 ianuarie

FULGUL MESAGER

În noaptea sfântă, prin somnu-mi trecător,
Dorul de tine mărşăluia cărări de lumină,
Când, pe aripi fluturate de vânt călător,
Se cerneau steluţe albe pe-a inimii grădină.

Dorul de tine, tălăzuit în marea din suflet,
L-am împachetat într-un fulg de zăpadă.
Pe aripi de vânt, ţi-am trimis un bilet
Ca dorurile noastre să se întrevadă.

Dacă vei simţi bătăi duioase-n geam,
Sunt degetele fulgului, de bună seamă.
Să nu te sperii nici măcar un dram!
E dorul meu mărturisit care te cheamă.

Ştiu că nesomnul, dorul şi depărtările
Ţi-au ofilit sufletul, iar gura ţi-i amară.
Primeşte fulgul să le sărute ca odinioară
Cum face roua dimineţii cu florile!

Ia fulgul de nea şi strânge-l la piept!
Alintă-mi, astfel, dorul de tine!
Arde-mi-l şi,-atunci, am să-nţeleg
Că şi ţie ţi-a fost dor de mine!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 12 ianuarie

LINIŞTEA ARE GLAS DE ÎNŢELEPCIUNE

Într-o linişte curată, îmi doresc să fie înveşmântat al meu drum,

Aşa cum, în linişte, iarba acoperă suprafaţa pământului.

În tihnă, să mă răscolească amintirile de pe-al vieţii album,

Cum sunt răscolite seminţele ierbii de-aripile vântului.

S-ascult liniştea, cum îmi mângâie şi-mi luminează gândul,

Ceasul să respire, cuvântul să curgă neîngrădit, în pace,

Pe scena efemeră a vieţii, cu demnitate, rolul jucându-l,

Iar autoritatea absolută, cu timpul nemilos, să mă-mpace.

Chiar dacă m-am mai poticnit, uneori, în circumstanţe de viaţă,

Orbit de vocea dorinţelor şi vinovat de gestionarea iubirilor cu raţiune,

Imi doresc, aşa cum iarba se face vinovată de verdeaţă,

Ca liniştea amurgului să-mi fie vinovată de înţelepciune.

Chiar dacă o viaţă am trăit printre furtunile dezlănţuite,

În linişte, vreau să-mpart cu tine orice vis, chiar greu de-atins,

S-aud cum inima ta îmi citeşte gândurile reînflorite

Şi cum se izbeşte ecoul dorului de sufletu-ţi aprins.

Mă lupt să supravieţuiesc ispitelor din această lume răvăşită,

Sub semnul înţelepciunii, puterea cuvintelor să-mi crească

Şi,-ntr-o linişte interioară profund desăvărşită,

Să las doar poezia nedisimulată a inimii să-ţi vorbească.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 1O ianuarie

VALSUL VIEŢII

Aprinzând o faclă în ceruri, lacrimile unei întâmplări prescrise

au umplut un pahar cu lumină ciocnindu-l de ferestrele deschise.

Alegând să trăiască, nu doar să existe, în conştinţa universală,

o umbră s-a furişat printre gratiile lumii, devenindu-i vasală.

Poveştile copilăriei şi-au scurs hormonii de creştere în ţărână,

răsfăţând rădăcinile ierbii din care nerăbdarea a crescut

viguroasă ca o iederă ce împodobeşte o casă mult prea bătrână

drept mărturie pentru hăţişul de adevăruri prin care a trecut.

În fiecare fir de nisip, am ascuns lumină,

în aşteptarea corăbiilor de dorinţe aprinse şi chemări,

legănându-se în tangaj de descătuşare deplină

ca nişte cuirasate ticsite cu timp şi aşteptări.

Am pelerinat iubiri de culoarea vântului:

unele au devenit furtuni călătoare pe fulger,

pe altele, le-am ferecat în taina cuvântului,

iar una dintre ele s-a topit într-un înger.

La capătul nisipurilor mişcătoare, la răscrucea fără indicatoare,

încerc să recuperez trecutul neconsumat prin câte-o întâmplare.

Copleşit de liniştea care-mi bântuie adâncul din motive varii,

îmi îndemn sângele umbrei, lăsând busola ochiului drept mărturie de avarii.

Rătăcesc, uneori, prin labirintul amintirilor trecătoare,

strângând în tolba minţii săgeţile de gând,

şi fac inventarul sentimentelor supravieţuitoare,

dar mica gură universală le molfăie râzând.

Încercând oportunităţi ca un antreprenor de succes la limita fruntariilor,

până să-mi dau seama ce este viaţa cu adevărat,

am trăit-o în cea mai mare parte şi am învăţat

că nu există armonie fără existenţa contrariilor.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 ianuarie