REFUGIU

Cuvintele nu sunt încrustări precum ale mării valuri
A căror penitenţă respiră durerea şi dârzenia din abisuri;
Nici simple sunete ce curg din suflet către maluri
Ascunzând tăcerea gândului şi neliniştea din visuri.

Mi-am propus să-mi construiesc un adăpost din cuvinte;
Cu eforturi, mă străduiesc, în fiecare zi, să progresez.
Fiecare cărămidă o renasc în tăcerea din minte
La flacăra amintirilor şi-a inimii, încercând s-o luminez.

Cu dalta gândului, destram cuvintele, oricând şi oriunde,
Aşa cum veşnicia clepsidrei îşi destramă în timp nisipul.
În grăuntele de nisip, mai greu, durerea pătrunde,
Dar, pe veci, îi reţine scoicii sau pietrei ce l-a născut chipul.

În firidele efemerei clipe, poate e vremea să vă încredinţez
O variantă umană a adevărului, prin cuvintele-mi călătoare.
Sub îngăduinţa înaltului cuvânt de onoare, încuviinţez
Să-mi judecaţi sufletul şi sensul mărturisit al existenţei sub soare.

Ca nişte păsări împrăştiate de al toamnei vânt,
Doar departe de rădăcină, cuvintele prind avânt.
Scriu şi nu vreau ca,  în ecoul paşilor pe acest pământ,
Amurgul toamnei să-mi dicteze ultimul cuvânt.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 31 octombrie