ALTĂ FAŢĂ A TOAMNEI

Fiorul de-altă dată, închipuită doamnă,
cutreieră prin fibra-ţi rece de presupusă femeie,
privind cu nostalgie peste înceţoşata toamnă
pe cerul căreia nu se mai aprind curcubee.

Degetele flămânde au devenit uneltele cerului
care încearcă să-ţi culeagă recolta sufletului.
Dar căuşul palmelor nu mai face pe la cămară ocol;
Aşteptând, rămâne tot timpul deschis, apatic şi gol.

Cuvintele însămânţate cândva se vor îndărăt;
Văpaia lor să ţină de urât, dacă nu de cald, în nopţi cu omăt.
Iar dacă le-ai rătăcit pe aripi de uitare şi furtuni,
mai bine aşa decât să devină ipocrite sau minciuni.

Cu greu, se mai ţin şi copacii în picioare.
Doar rădăcinile le refuză căderea în infern.
Nu mai au nici ei puterea şi îndemnul etern
să ne ofere, măcar din când în când, câte o floare.

Încet, încet, în suflet, se stinge focul,
iar toamna a devenit o relevantă circumstanţă.
Nebănuite sunt ale vieţii ipostaze şi jocul
ultimilor mori ale toamnei a măcinat orice speranţă.

Lumina zilei apune plânsă la scadenţă
peste speranţa îngenuncheată la margine de pat.
Ne simţim vinovaţi chiar şi pentru această speranţă
de-atâta nedreptate şi umilinţă câte ni s-au dat.

Vântul rece al toamnei colindă pe la geamuri.
Se tânguie-n noapte gânduri şi păreri.
Plouă cu frunze însângerate de pe triste ramuri
descărcându-şi plinul de doruri şi poveri.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O  octombrie