AMURG CU GUST DE TOAMNĂ

S-au veştejit grădinile din ceruri, negreşit.
Cu gesturi de negare, cad frunzele din depărtări
Peste oraşu′ îmbătrânit curgând la fel de moleşit
Ca valul de magmă sleit peste-ale timpului spinări.

Se-aşterne umbra zilei ude peste cadranele solare
Şi peste-adâncul sufletului meu ce lunecă departe.
Încearcă să reţină-n tomnatica  geană pulsul orelor fugare,
Scurgându-se în ritmul ploilor de frunze moarte.

La Porţile de Fier, crepusculul bate fără de veste.
Pe coapse de-argint, se scurg păreri de-amurg.
Tot mai aproape, se tolănesc ale munţilor creste.
Odată cu apele Dunării, şi gândurile mele curg.

Din dorul meu de mare, eu mi-am făcut un astru,
Ce străluceşte pe-această vreme şi-n acest decor sucit.
De dragul lui, eu pot să-ntâmpin şi triumful şi dezastrul,
Dar nu e drept să-mi văd  amurgul  vieţii rătăcit.

Mi-e drag şi cerul toamnei, căci are gustul copt al vieţii,
Chiar dac-amurgul lui m-atinge cu aripi de cleştar.
Chiar dacă ochii şi-au mai pierdut din strălucirea tinereţii,
Aş vrea şi mâine, amurgul să mă găsească iar.

Prin necuprinsuri pribegind peste al meu trecut,
N-am fost curat în toate şi nici foarte tăcut.
Dar „voi rămâne acelaşi şi pieptul meu va geme
De dragostea nestinsă atât amar de vreme” .

Din volumul ,,MARE ŞI DESTIN"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O8 octombrie