Pe aripi de frunze multicolore, pe faleza pustie,
Într-o plutire lină, noaptea mi se strecoară în urechi.
Mă scufundă în valuri înspumate de melancolie.
Mă regăsesc îngândurat şi uitat ca ancorele vechi.
Vântul rece încreţeşte orizontul fără de veste.
În valuri dansante, pescăruşii peste mine curg.
Luna îşi răsfrânge visul în fantomatice creste.
Luceafărul serii atârnă pe bolta-înăbuşită în amurg.
Când noaptea acostează la malul mării dezlănţuite,
Sufletul meu o străbate fără destinaţie precisă.
Din multitudinea albastră de destinaţii dorite,
Sigur, niciuna nu s-ar resemna să fie omisă.
Mă frec la ochi şi sufletul mi se înspăimântă.
Catargul unei corăbii înfruntă marea încrâncenată.
Mării nu-i pasă. Pe ea, spectacolul o încântă.
Dar sufletul meu e solidar cu corabia încercată.
Timpul dintre noi se turteşte supus şi smerit.
Corabia topeşte depărtarea pe geana zării.
La capătul digului licăreşte o stea spre răsărit.
Farul ne priveşte pe amândoi prin ochii mării.
Din volumul ,,MARE ŞI DESTIN"
Constanţa, 2O14, O4 octombrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu