Sunt convins că marea face totul posibil,
Mai ales, revigorarea amintirilor răscolite;
În mine, se deschid şi se închid într-una, vizibil,
Porţi largi pendulând între împliniri şi ispite.
Mă face să cred că doar o singură adiere
Reprezintă mai mult decât un noian de cuvinte;
Ea sufletu-mi desface cu-o singură mângâiere
Şi-n dor, de trecutul meu, aducându-mi aminte.
Am spus şi eu vorbe grele, nemeritate,
Am suferit, uneori, nebărbăteşte, visător,
Crezând instinctiv că lipsa de demnitate
Este un atu în jocul dragostei necruţător.
Am colindat prin lume căutând marea iubire,
Timiditatea părându-mi o imensă catastrofă;
Dar când am primit sărutul tău de împlinire,
Mare, ţi-am dedicat iubirea strofă cu strofă.
Insinuos şi perfid, ai reuşit încetul cu încetul
Să-mi hărăzeşti un destin dur, dar nu mă căiesc;
Cu magia ta, să-mi umpli de substanţă sufletul,
Sugrumându-mi abisul într-un joc bărbătesc.
Tu, mare, faci totul posibil, ca-ntr-o poezie:
Chiar şi un infinit limitat al bolţilor cereşti,
Chiar şi-o veşnică iubire din lipsa de-armonie;
Cu magica ta vrajă, pe toţi ne cucereşti.
În sufletul meu – nu există îndoială –
Ţi-ai câştigat locul tău, pus bine, deoparte;
Numai murmurul glasului tău de sineală
Va destrăma distanţa dintre viaţă şi moarte.
Constanţa, 2016, 28 iunie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu