INDIFERENŢA CA NORMALITATE!

 În vremuri întunecate,

ochii încep să vadă.

Azi,

m-am trezit mult mai devreme;

după o cupă de oxigenare,

m-am îmbrăcat în obsesia unui gând

lovit temeinic de furtună

şi m-am predat observaţiei,

în dezacord cu împrejurările zilei.

Zilnic,

se-ntâmplă atâtea drame în cetatea vieţii:

suferinţa şi moartea sunt percepute banal,

tăcerea ne asfixiază cu deferenţă,

normal este tot ce-i şocant şi anormal,

iar noi discredităm tragicul prin indiferenţă.

Stratul de ozon,

tot mai rarefiat la mijloc,

prevesteşte apocalipsa de foc;

din ochi extropiaţi,

cerul cerne crisalida indiferenţei virginale;

la ora mareelor tot mai înalte,

în măreţia ei liberă,

marea se grăbeşte să şteargă urmele dulci

ale unui gând de scoici trandafirii.

Pe pământ,

indiferenţa este o altă socoteală:

plăcerea de a provoca durere

ne calcă în picioare intimitatea spaţiului vital;

trebuie să ne ferim de omul-om, cât şi de omul-fiară.

Mă înspăimânt

când văd că lumea crede că-i normal.

Indiferenţi,

gheţarii plutesc pe apele marelui fluviu

a cărui traversare are loc o singură dată în viaţă;

pe podium, niciun învingător.

Nu ne mai iubeşte nici Dumnezeu:

între noi şi El, s-a statornicit o indiferenţă reciprocă;

indiferenţa oamenilor, entuziasmul duhurilor.

Îmbrăcaţi în hainele indiferenţei molipsitoare

(pentru a ascunde ruşinea învinsului),

cu asupra de zel, facem treaba altcuiva

şi ne tragem singuri pe viaţă

ca pe o roată implacabilă a destinului.

Murim înainte de a muri!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 iunie