ECOUL CÂNTECULUI DE SIRENĂ

Îmbătat de har, vântul zelos îşi scutură coama în copacii din fereastră,
Iar luna pare năluca unei corăbii strivite printre arhipelaguri de nori;
Ascult timpul cum se scurge-n talazurile vieţii. Cutumă albastră –
Ora amintirilor se destramă-n secunde pe puntea destinului, în muguri de zori. 

În fluxul de gânduri năvălinde, reperez stelele prin hublouri de suflet;
Resemnat, asist la moartea unei comete-n flăcări – superbă atlantidă.
Deşi am cunoscut ninsori înspumate de sare pe obraji, în al vieţii mele umblet,
Azi, ca niciodată, binecuvântez lumina care se stinge cu lacrima acidă.

Inima tresaltă înviorându-mi aritmic memoria cu creste înspumate de sânge
Când, spre ţărmul ochilor, un val de dor mi-aduce amintiri cu tâmple albastre.
Din peştera trecutului, ecoul cântecului de sirenă, tot mai tare, mă strânge,
Iar gândurile uitate în oglinda timpului reinventează acele clipe măiastre.

Am adunat la ţărm corăbii de lumină cu galionul sufletului la proră
Şi,-ntre zenit şi nadir, le plimb pe marea amintirilor de nostalgice valuri;
Cu fapte de viaţă, învergate la catarg şi purtate-n vânturi cu adieri de auroră,
Atât cât îmi va fi îngăduit s-ascult cântecul mării zbătându-se de maluri.

Constanţa, 2O16, 27 iunie