TREN AGĂŢAT DE VIAŢĂ

Cutreieră lumea din mersul imaginaţiei,

trenul oftează într-o gară monotonă măcinând tăceri;

fără să-şi dea seama unde se află,

coboară să-şi întâlnească fericirea.

Cu un prim gând,

rătăceşte pe şinele propriei îndoieli;

prea târziu să înnoade firul rupt:

„posibil să se fi urcat în acelaşi tren!”

De parcă ar vrea să zbrobească timpul şi spaţiul,

noaptea zvâcneşte în tâmple ultimul sărut corigent

timbrat cu lacrimi amare pe buzele sufletului.

Încearcă să se liniştească puţin;

negăsind nicio băncuţă,

se-aşează pe gânduri.

Pe peron, becurile şi-au închis pleoapele

lăsând locul unei dimineţi lăptoase;

mecanica inimii o ia razna;

se simte tras pe linie moartă:

sufletul – vagon rătăcit într-o gară pustie – trupul.

Caută ieşirea orbecăind:

„Nu dispera!”

„La ce oră, vine următorul tren?”

„Voi avea puterea să urc în el?”

Aruncă trandafirul ofilit la primul coş de gunoi;

biletul, devenit inutil, se rostogoleşte paralel cu calea ferată.

Mersul pe jos oferă mai multe facilităţi.

Agaţă privirea de şina rămasă în urmă;

cu sclipiri nădăjduite:

„Da, dar pe aici nu trece niciun tren agăţat de viaţă!”

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26  iunie