URME EFEMERE

Nu-s spaţii goale între noi;

sunt doar tăceri de urme,

puzderie de urme de lut plăpânde, întortocheate, infinite şi efemere,

care n-au reuşit să se desprindă de rădăcini.

Fiecare urmă începe cu primul pas;

nu doar el, primul, trebuie ales cu grijă;

fiecare ar putea fi începutul unui miracol.

De la primul pas pe care-l face lumina

spre prima deschidere de ochi,

existenţa-i o secvenţă de urme.

Ideea de pas, în ideea de viaţă, germinează:

zâmbetul are sunetul unor paşi care se apropie;

căzută pe obraz,

lacrima are forma unor paşi care se îndepărtează;

în cerc sau pe orbită,

paşi împletind infinitul.

Gândurile ard cu nerăbdare şi lasă urme adânci în subconştient;

după ce se zvârcolesc în patul aşteptării,

rostite, cuvintele,

chiar dacă nu dau cu sapa,  

pot recrea natura sau o pot shimba;

picioarele şi faptele ne poartă prin păcatele inerente maturităţii spre regretele senectuţii

– asigură-te ca urmele lor să nu se umple cu lacrimi;

dacă nu ai suflet frumos, degeaba îţi cauţi urmele prin lume.

Când păşeşti,

nu ai voie să minţi.

Fără lumină,

nu poţi da sens urmelor.

De aceea,

e bătaie pe urmele lăsate de răsăritul soarelui.

Cu toate astea,

cărarea,

vitregită de prezenţa urmelor tale,

se întinde până dincolo de orizont.

Apoi,

doar

şoapte zăvorâte în galaxia troienită,

suflate peste tâmpla lumii,

grăunte de nisip alunecând printre degetele timpului

ascultând pledoaria umbrei venită de departe.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 16 iunie