DANSUL VIEŢII

M-am născut sub semnul unei stele

care dansa lumina

în culoarea şi parfumul florilor

în ritmul secundelor

din ecoul vântului

pe vârtejul apelor jucăuşe

peste împotrivirea pietrelor.

Acelaşi simplu dans

pe o podea albastră de viaţă,

de cele mai multe ori,

grăbit,

petrecut la întâmplare.

Artă în sinceritatea tiranică a trupului meu

în care eu însumi sunt materia

din care este realizată.

Fascinaţia senzualităţii dorinţelor orizontale –

mit generator de pasiuni şi fantasme;

limbajul trupului –

poem în care fiecare mişcare este un cuvânt;

limbajul sufletului –

zâmbet care se topeşte în gânduri ...

Uneori, mă mai poticnesc;

nimănui nu-i pasă dacă nu dansez bine;

mi s-a dat această şansă a repetiţiei şi

optez să merg mai departe;

nu mă tem de căderi,

perspectiva (im)perfecţiunii nu mă înspăimântă;

cicatricile destinului sunt inerente.

Parcă aş tot exersa dansul luminii

pe pantele abrupte

în răsunetul munţilor noştri tăcuţi,

pe pădurile lor de doine –

adevărate catedrale ale golgotei româneşti,

peste ogorul de grâu îngălbenit,

peste planctonul de la Pontul Euxin,

pe valurile Dunării ...

în potpuriul ritmului cosmic

până la pauza de cord

de la balul de adio.

Viaţa,

perteneră de dans între cer şi pământ,

spectacol cu semnificaţie majoră

şi intrare liberă

pe fond de (ne)linişte

în care păpuşile dansează fără sfori ataşate.

Viaţa şi moartea în pereche

precum lumina şi întunericul –

mesaj primitiv al genezei.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 13 iunie