Din sala sfâşiată de doruri spre incertitudinea
zării,
Aşteptarea zvâcneşte dureros în tâmpla fierbinte,
Clipele se suspendă în goana nebună a nerăbdării
De statui îngândurate măcinând tăceri de cuvinte.
În ani de lungi aşteptări, au învăţat mersul
trenurilor,
Nu mai ştiu dacă zbaterea ochiului este semn sau
durere,
Li se pare că timpul s-a oprit odată cu sângele
lor
Când trenul oftează melodia ferată şi frânează cu
putere.
Locomotiva nu ţine cont de dorinţa lor apăsătoare;
Cu şuierat prelung, pune rapid trenul în mişcare,
nepăsătoare.
Lacrimi sfărâmate de urma ultimului vagon care
se-ndepărtează;
Prea târziu ca să mai poată măcar spera şi
oftează.
Cu aviditate, trag unii la alţii cu coada ochiului
patibular,
Rărindu-şi respiraţia pentru a intra în acelaşi
ritm fizic,
Dând din cap şi adresându-se nimănui în
particular,
Vrând să se vadă pe sine în celălalt într-un acord
metafizic.
Răbdarea lor a devenit o gară de aşteptare,
Nu le-a mai rămas nicio picătură de energie;
Se simt
atemporal striviţi de o tristeţe apăsătoare
Care face cu umbra lor tăcută o ciudată sinergie.
Singuri, respirând zădărnicia în staţii
intermediare,
Şi hrănind aşteptarea cu aceleaşi linguri tremurătoare,
În frustrări interminabile ca lungile sfârtecate
vagoane,
Bătrânii uitaţi duc imponderabilul condiţiei umane.
Norrkőping, Suedia, 2O16,
O5 iunie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu