VIAŢA CA O ELEGIE

Îi dau dreptate lui Nietzsche cu a sa teorie – de viaţă, devansată –

Despre recurenţa eternă în lumea de dincolo de mormânt;

Cred că am devenit victimă a genelor noastre – teorie avansată –

Şi-am început să trăim moartea, aici, pe pământ.

Continuu, ne măsurăm sensul vieţii cu roza vânturilor,

Deznădejdile ne sunt puncte cardinale la intersecţii de cărări ...

Am descoperit libertatea, dar nu mai avem controlul alegerilor,

Trăim periculos şi ne risipim viaţa numai în încercări.

Prea multe ruine fumegă-n asedii fără de lege,

Prea multe suflete nevinovate creează noi constelaţii;

Să nu fie implacabil de prea târziu când vom înţelege

Că nesăbuinţa scrie,-n elegia universală, un capitol de senzaţii.

Prea mult, sărăcia şi plânsul au devenit obişnuinţă,

Încrâncenarea şi nesiguranţa, emblemă pirogravată;

Şi, dintr-un mister, acceptat cu prea multă îngăduinţă,

Viaţa a devenit o problemă ce nu mai poate fi amânată.

În acest decor, care respiră tot mai multe patimi,

Tremură viaţa la bătăile aceluiaşi tiranic ceas,

Ameninţată, îşi continuă elegia cu cerneală de lacrimi,

Vânătorită, îşi bate tot mai des clopotul de bun rămas.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29  iulie