Mi-e gândul la satul meu, cândva,
aşezat:
Nu mai (re)găsesc ramuri verzi să-mi
spună
Ce sănătos şi frumos am dus-o
împreună!
Şi-i văd viitorul tot mai cutremurat.
În lipsa aranjamentelor de ploi din
crâng,
Ghinda şi jirul nu se mai visează
pădure;
Sunt condamnate dorul inimii să-ndure
Când razele amurgului pătrund în
adânc.
Nu mai este codrul cu românul frate;
De la o (ne)vreme, a devenit sfidător
Şi,-n tic-tacul sevei lui răzbunător,
Îl ucide-ncet, dar sigur, în puţine
rate.
La noi, nu mai există uscături,
Copacii şi-au resetat ceasul biologic;
Ceea ce mi se pare foarte logic
Cu-atâtea luminişuri prin păduri.
A devenit un fapt aproape cert:
Nu mai deschidem fereastra naturii
Să ascultăm frumosul cânt al pădurii;
El vine doar dinspre sala de concert.
Păsările – seminţe cu aripi cerşind
maternitatea –
Încolţesc în văzduhurile desţelenite
de vânt,
Nu mai găsesc adăpost în al pădurii
veşmânt;
Doar iluzia le mai întreţine timid
libertatea.
Alte vieţuitoare iau poteci spre Calea
Lactee,
Clorofila se converteşte în cozi de
secure,
Puţinii copaci ce mai au parte de
pădure
Tind să se retragă (ne)marcaţi spre
muzee.
Drobeta-Turnu Severin,
2O16, 2O iulie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu