VIAŢA CA O CLEPSIDRĂ

Mare şi deşert.

Fecundat de vânt, nisipul germinează;

artizanul clepsidrei nu se teme

de penuria de troiene prinse de soroc.

Prin arterele vieţii, curge nisipul efemer;

picătura de sânge

– clipa trecătoare plămădită din lut –

îl cerne şi-l descântă

înălţând castele pentru propriile vise.

Sedusă de goliciunea formelor,

clepsidra

– nud de femeie în care dospeşte veşnicia –

ne îmbracă cu şoapte nerostite;

cu migală şi perseverenţă,

jumătate din viaţă, umanizează timpul,

în cealaltă jumătate,

transformă visele în timp imaginar.

„Nu aruncaţi nisip spre cer!

Îl cerne vântul înapoi;

zeiţa ubicuă face daruri măsluite.”

Când clopotele bat adâncind tăcerea,

în farul din amurg,

lumina sângerează;

într-o armonie minerală,

cu nisipul în talpa fierbinte a nerostirii,

începem călătoria spre veşnicie.

Mângâiate cu priviri dăruite,

rulouri de ceaţă se rotesc somnambule

şi ascund inima timpului.

Clepsidra este nevinovată;

vinovat este nisipul nestatornic,

uneori,

mai fierbinte decât soarele.

Furtuna de nisip prăbuşeşte castelul de vise;

în milostivirea ei,

marea asigură boabe de briză

pentru câteva lacrimi.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 15  iulie